"Pururea-pomenitul Stareț punea ascultarea la loc de cinste intre cele predanisite de Sfintii Parinti. Ne aducea aminte adesea de acest cuvant: „Ascultarea e mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grāsimea berbecilor"Această virtute, ne spunea el, "Insuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Făptura cea nouă, a înnoit-o, a întregit-o si a pus-o ca temelie a propriei noastre înnoiri. De unde ne-a venit cãderea, de acolo ne vine și învierea", ne spunea mereu Starețul.Tâlcuia cu multă limpezime, prin felul sãu propriu de exprimare înțelesul hristologic al ascultări.Intr-una din epistolele sale mărturiseşte „că altă cale de mântuire, păzită de orice înşelare și lucrare a vrăjmaşului, nu există în afară de aceasta.
„Dacă dulcele nostru lisus a străbătut El mai întâi drumul și S-a fãcut model de urmat pentru noi, cu atât mai mult suntem noi datori să-L urmăm pe El."
Cặci „intr-adevăr, mare este taina ascultării". Fericitul Stareț considera ascultarea o taină, datorita însuşirilor mai presus de fire, pe care le dăruieste ea luptătorilor şi nevoitorilor acestei continue si fără de sange mucenicii, din pricina supunerii lor față de ceilalti.
Adesea ne spunea:
„Ascultarea nu este ca celelalte virtuți, dintre care cele mai multe depind de alegerea omului sau rezultă din nevoia înfruntării unui rău corespunzător. Ascultarea este prima pretenție a Ziditorului Dumnezeu de la făpturile Sale şi în special de la cele raționale".
Starețul ajunsese la o înaltă măsură de înțelegere teologică și antropologică. El înțelegea supunerea si ascultarea din partea ființelor raționale nu ca pe o
simplã poruncă, ci ca pe ceva esențial, ceva ce are legätură cu sensul existenței. Consecințele catastrofale ale neascultarii, care a fãcut sã sufere stricăciune nu numai sävârşitorul lepădării, omul, ne conving că ascultarea este pricina şi mijlocul refacerii legăturii dintre fāpturi si Ziditorul lor. Făpturile rămân în armonie și în viața numai atâta vreme cât rầman in continua legatura cu Dumnezeu și primesc inräurirea Lui.
Asasar, ascultarea are un caracter ontologic. Ea nu este nimic altceva, fără numai legea dependentei si chipul prin care ființele raționale dobândesc viata, in timp ce neascultarea pricinuieşte stricãcine si moarte. El spunea:„La ce a folosit supunerea lui Dumnezeu-Cuvântul fată de Tatăl, Cel asemenea cu El, dacă nu pentru a arăta cả ascultarea este o taină?"
Fie ca o simplă faptă de supunere la cei incepători, fie ca o contemplație în libertatea celor desăvârsiti, „a fiilor lui Dumnezeu", care sunt mişcati de
dragostea lui Dumnezeu, ascultarea rămâne intotdeauna chipul de neînlocuit al dependenței si al legăturii noastre cu Dumnezeu.
Din punct de vedere al aspectului ei antropologic, Starețul a rânduit ascultarea în locul dragostei, spunând:
„Dragoste în faptă, fără supunere, nu
este cu putință. Cãci cum este cu putință så iubesti si să slujeşti dacă nu te supui voii celuilalt? Orice lucrare a faptelor de dragoste este slujire. lar aceasta înseamnă că cei ce supun såvárşesc o îndoită lucrare: credintă lucrătoare în cel ce poruncește și dragoste practică prin slujirea săvârșitä".
Fireşte, acestea sunt liniile generale ale ascultării si definiția ei, dar Starețul ne vorbea mai mult despre amănuntele lucrărilor ei în latura duhovnicească. Pe nimeni dintre noi, cei care stăteam lângă el, nu ne-a lăsat fără cunoaşterea în faptă a jugului cel uşor al ascultării, precum și a faptului că, intr-adevăr, orice greutate a legii duhovniceşti poate fi depăşită în cadrul ascultării.
Nenumărate sunt textele de la Sfințiilor Părinți care ne conving cả adevărații ascultători izbutesc mai uşor, că ascultarea este pentru ei acoperământ și scăpare de feluritele ispite întâmpinate in războiul vrăjmaşului și că, mai ales celor ascultători, ea le trimite Harul dumnezeiesc.Intr-adevăr, această fericită virtute este una, dar dăruieşte multe: acoperământ celor simpli și cu nevinovăție de copil, putere și credință celor mici la suflet, luminare celor sporiți, discernământ
celor desăvârşiți și, în general, „sfätuieşte cele bune" şi "fericit este cel ce päzeşte căile ei şi călātoreşte pe cărările ei cu sârguințã".
Monahul Iosit Vatopedinul - "Cuviosul Iosif Isihastul"
Editura Evanghelimos
Comentarii
Trimiteți un comentariu