Cum ne putem cunoaște?

266." Ți-ai alcătuit „un întreg panegiric; proastă, vicleană, nerecunoscătoare, mândră, supărăcioasă, ce nu se poate ruga lui Dumnezeu, e foarte bun.“
Trebuiește adăugat: nu sunt vrednică de nimic și nu prețuiesc nimic. Repetă-l cât mai des, dar în așa fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le adune în felul cum îți amintește. Avem sau este în noi o prețuire de sine, care se află adânc ascunsă în firea noastră.
Atunci cuvintele sus arătate, sau cele asemănătoare lor sunt spuse de limbă sau de memorie iar în suflet se zice: „nu sunt ca ceilalți“. Și ceea ce este de mirare e că acest vicleșug al sufletului nostru, aproape că nici nu poate fi observat. În acest chip el se ascunde, până când Domnul îl va scoate la iveală și îl va arăta în toată urâciunea lui. Noi înșine trebuie să-i ghicim prezența doar în momentul când vorbele de mustrare ale altora, spuse în față sau pe la spate, răspund în noi printr-un ecou de neplăcere și de ciudă împotriva celor ce vorbesc. Binevoiește de te informează asupra dumitale, ca să vezi cum reacționează sufletul în asemenea cazuri. În vremea acestei cercetări, cea mai mare piedică ce se ridică în cale este îndreptățită de sine.

267. Binevoiește să-ți întipărești în minte, că din clipa deșteptării, până în momentul când închizi ochii, trebuie să-ți rânduiești astfel treburile, încât întreg timpul zilei să înfățișeze un lanț neîntrerupt de acte pline de lepădarea de sine, care să fie făcute numai pentru Domnul, înaintea feței Lui și spre slava Lui. Actele de lepădare de sine nu sunt ceva mare în ele însele dar merg spre mijlocul obișnuitelor treburi legate de viață și constau în hotărâri lăuntrice și în întorsăturile voiei. Ele se pot găsi sub orice cuvânt, privire, mișcare și sub orice amănunt. Trăsătura lor caracteristică este să nu-ți îngădui plăcerea proprie, nici în cele mari, nici în cele mici, ci în toate să mergi în răspărul dorințelor tale.

268. Observă nu cumva în dumneata se ascunde simțirea de sine, adică simțământul însemnătății personale, sau în chip negativ, lipsa simțământului care să-ți spună că nu ești nimic. Acesta este simțământul cel ascuns, dar el întoarce toate spre viață. Din el vine întâia credință care vrea ca toate să meargă potrivit cu voia voastră și de îndată ce aceasta nu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu și ne supărăm pe oameni.

269. Când există prețuirea de sine, atunci acest simțământ nu numai că tulbură legăturile cu oamenii, dar tulbură și legăturile cu Dumnezeu și este viclean ca demonii și se ascunde cu multă îndemânare în dosul unor cuvinte smerite, atunci când se așează în inimă. Te plângi apoi de părerea de sine și de înălțarea de sine. Aceștia sunt copilașii cei dintâi ai prețuirii de sine. "

Sbornicul
Vol 1, Cap 6
Lupta cu patimile, Cum ne putem cunoaște