Treceți la conținutul principal

Cum ne putem cunoaște?


266." Ți-ai alcătuit „un întreg panegiric; proastă, vicleană, nerecunoscătoare, mândră, supărăcioasă, ce nu se poate ruga lui Dumnezeu, e foarte bun.“

Trebuiește adăugat: nu sunt vrednică de nimic și nu prețuiesc nimic. Repetă-l cât mai des, dar în așa fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le adune în felul cum îți amintește. Avem sau este în noi o prețuire de sine, care se află adânc ascunsă în firea noastră.
Atunci cuvintele sus arătate, sau cele asemănătoare lor sunt spuse de limbă sau de memorie iar în suflet se zice: „nu sunt ca ceilalți“. Și ceea ce este de mirare e că acest vicleșug al sufletului nostru, aproape că nici nu poate fi observat. În acest chip el se ascunde, până când Domnul îl va scoate la iveală și îl va arăta în toată urâciunea lui. Noi înșine trebuie să-i ghicim prezența doar în momentul când vorbele de mustrare ale altora, spuse în față sau pe la spate, răspund în noi printr-un ecou de neplăcere și de ciudă împotriva celor ce vorbesc. Binevoiește de te informează asupra dumitale, ca să vezi cum reacționează sufletul în asemenea cazuri. În vremea acestei cercetări, cea mai mare piedică ce se ridică în cale este îndreptățită de sine.

267. Binevoiește să-ți întipărești în minte, că din clipa deșteptării, până în momentul când închizi ochii, trebuie să-ți rânduiești astfel treburile, încât întreg timpul zilei să înfățișeze un lanț neîntrerupt de acte pline de lepădarea de sine, care să fie făcute numai pentru Domnul, înaintea feței Lui și spre slava Lui. Actele de lepădare de sine nu sunt ceva mare în ele însele dar merg spre mijlocul obișnuitelor treburi legate de viață și constau în hotărâri lăuntrice și în întorsăturile voiei. Ele se pot găsi sub orice cuvânt, privire, mișcare și sub orice amănunt. Trăsătura lor caracteristică este să nu-ți îngădui plăcerea proprie, nici în cele mari, nici în cele mici, ci în toate să mergi în răspărul dorințelor tale.

268. Observă nu cumva în dumneata se ascunde simțirea de sine, adică simțământul însemnătății personale, sau în chip negativ, lipsa simțământului care să-ți spună că nu ești nimic. Acesta este simțământul cel ascuns, dar el întoarce toate spre viață. Din el vine întâia credință care vrea ca toate să meargă potrivit cu voia voastră și de îndată ce aceasta nu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu și ne supărăm pe oameni.

269. Când există prețuirea de sine, atunci acest simțământ nu numai că tulbură legăturile cu oamenii, dar tulbură și legăturile cu Dumnezeu și este viclean ca demonii și se ascunde cu multă îndemânare în dosul unor cuvinte smerite, atunci când se așează în inimă. Te plângi apoi de părerea de sine și de înălțarea de sine. Aceștia sunt copilașii cei dintâi ai prețuirii de sine. "

Sbornicul
Vol 1, Cap 6
Lupta cu patimile, Cum ne putem cunoaște 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Asta a văzut Cuvioasa și n-a putut descrie în cuvinte omenești" ...

 SFÂNTA CUVIOASĂ ELISABETA A TĂCUT. EA A VĂZUT SFÂRȘITUL OMULUI AȘA CUM ÎL ȘTIAM " N ăscută pe 16 iulie 1970, în satul Benia, comuna Moldova Sulița, județul Suceava, purta în viața civilă numele Rodica Lazăr. La data de 9 septembrie 1986, fata Rodica Lazăr, la numai 16 ani, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București. În anul 1988, de praznicul Sfintei Treimi a primit binecuvântarea să poarte culion și rasă. Pe data de 12 de-cembrie 1990, de sfântul ierarh Spiridon a primit rangul de rasoforă cu numele de Elisabeta. În anul 1991 a primit ascultarea de lucrătoare la atelierele mănăstirii Pasărea, unde se produceau obiecte de cult și bisericești. În ace-lași an a frecventat Școala de muzică psaltică din București, la Părintele profesor Victor Frangulea. La 22 mai 1996, din mila lui Dumnezeu, maica Timoteia i-a făcut chemare să meargă în Țara Sfântă, unde a făcut ascultare de paraclisier și cântăreț bisericesc la strană, la Biserica Românească de la Ierusalim. În anul 1...

NAȘTEREA DIN NOU ÎN HRISTOS..

" S finții Părinți ne spun că Dumnezeu a creat lumea și tot ce este în ea, dar își continuă creația zi de zi și clipă de clipă, veghind asupra întregii creații veșnic. Dumnezeu creează locuri, oameni, întâlniri, comuniuni între oameni care nu s-au cunoscut niciodată prin Duhul Sfânt. Oamenii cu o viață duhovnicească îmbunătățită, cu o viață de sfințenie lasă în urma lor o dâră a harului divin. Mai mult, atunci când îi întâlnești te simți mic, te simți slab, te simți păcătos.  Într-o noapte de vară, a bătut la noi la ușă o astfel de persoană. Am deschis ușa și ne-a izbit în față harul divin. Era maica Teodora (Sfânta Elisabeta), pe care am poftit-o în casă, am așezat-o la masă. Am mâncat, ne-am rugat, am plâns cu lacrimile bucuriei duhovnicești. În acea noapte, s-a întâmplat o minune în casa noastră. Fosta soție, Cherața, a avut un moment de meditație profundă și de căință, ca într-un film i s-a derulat în față viața ei plină de păcate, după care a izbucnit în plâns și a plâns preț...

O inimă care nu plânge nu se roagă

 "Omule… nu fugi de lacrimă, căci ea este semnul că inima ta încă respiră.Când omul nu mai are lacrimi, nu e doar că s-a uscat ochiul, ci s-a împietrit inima. Și o inimă împietrită nu mai poate nici iubi, nici ierta, nici simți prezența lui Dumnezeu. Sfântul Paisie spunea cu durere: „O inimă care nu plânge, nu se roagă.” Pentru că rugăciunea adevărată nu se face cu buzele, ci cu suspinul care se ridică din adâncul inimii, acolo unde cuvântul nu mai ajunge. Lacrima este glasul tainic al inimii. Ea nu cere, nu explică, nu argumentează — doar se varsă. Și în acea picătură mică, Dumnezeu citește tot ce omul nu mai poate spune. Când lacrima cade, cerul se deschide; când lacrima lipsește, cerul tace. De aceea, Sfântul Paisie spunea că lacrima e rugăciune curată, fără mândrie, fără formă, fără zgomot. Ea spală sufletul mai mult decât o mie de cuvinte rostite în grabă. Dar omul de azi s-a rușinat de lacrimă. Vrea să fie tare, să nu se vadă că îl doare, să nu pară slab. Și astfel își ascun...