Cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu sunt datori să-și facă rugăciunile lor în pace, în liniște, cu blândețe și înțelepciune, pentru ca nu cumva, slujindu-se de țipete, să-i smintească pe toți

 "Cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu sunt datori să-și facă rugăciunile lor în pace, în liniște, cu blândețe și înțelepciune, pentru ca nu cumva, slujindu-se de țipete, să-i smintească pe toți. Omilia cuprinde două aspecte: a) Dacă tronurile și cununile sunt creaturi; b) Despre cele douăsprezece tronuri ale lui Israel.

1. Cei ce se apropie de Domnul sunt datori să-și facă rugăciunile lor în liniște, în pace și cu multă rânduială; să se apropie de Domnul cu inimă frântă și cu cugete (curate), iar nu cu strigăte necuviincioase, care iscă tulburare.

Se întâmplă ca, având cineva o rană, aceasta să-i fie arsă sau să i se taie, dar el să rabde cu bărbăție durerea care i se face, fără să țipe și fără să se tânguiască, ci stăpânindu-se; alții însă, având aceeași durere, pe când li se arde sau li se taie (rana), scot țipete necuviincioase. Și totuși aceeași este durerea și a celui care strigă, și a celui care nu strigă; și a celui ce se tulbură, și a celui care nu se tulbură. Sunt unii care, având întristare și durere, le îndură cu bărbăție, fără să se tânguie, stăpânindu-și mintea și cugetele, dar sunt alții care, având aceeași întristare, nu o îndură cu răbdare, și făcându-și rugăciunile cu zgomot și tulburare, smintesc pe cei care îi aud. În sfârșit, sunt alții care nu au nicio durere, însă în chip fățarnic sau din lipsă de bună creștere scot țipete necuviincioase, ca și cum în felul acesta ar putea să placă lui Dumnezeu.

2. Nu se cade ca robul lui Dumnezeu să arate tulburare, ci blândețe și înțelepciune, precum a zis proorocul: „Spre cine voi privi, dacă nu spre cel blând și liniștit, spre cel ce se teme de cuvintele Mele?” (Isaia 66, 2). Aflăm că pe vremea lui Moise și Ilie, vederilor de care au avut parte le-au premers semne puternice, și trâmbițe, și minuni ale măreției dumnezeiești, dar prezența Domnului s-a arătat în pace, în liniște și mângâiere. Că zice: „Iată, s-a iscat un blând susur de vânt, și în el era Domnul” (1 Regi 19, 12). Se arată deci, (din acestea), că odihna Domnului stă în pace și în liniște.

Pe temelia pe care o pune un om și pe lucrul început, va stărui până la sfârșit: dacă a început să-și facă rugăciunea cu glas tare și tulburare, va ține acest obicei până la sfârșit. Însă pentru că Domnul este iubitor de oameni, se întâmplă ca și acestuia să-i dea ajutor. Unora ca aceștia El le trimite harul Său, dar ei se folosesc până la sfârșit de acest obicei. Însă fapta lor este faptă a celor lipsiți de bună cuviință, pentru că pe alții îi smintesc, și pe ei se tulbură în rugăciune.

3. Însă adevărata temelie a rugăciunii aceasta este: strunirea cugetelor și săvârșirea rugăciunii în liniște și pace, așa încât nimeni din cei din afară să nu se smintească. (Cel ce ia aminte la acestea), de va primi harul lui Dumnezeu și se va desăvârși în liniște până la sfârșit, va zidi și pe mulți alții. „Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1 Cor. 14, 33). Cei care țipă și strigă se aseamănă comandanților de pe vapoare; ei nu pot să se roage oriunde, nici în biserici, nici în sate, după dorința lor, ci numai în locuri pustii; pe când cei care se roagă în liniște pe toți îi zidesc, în orice loc.

Se cuvine, deci, ca toată lupta omului să se dea față de cugete; să taie (omul) pădurea gândurilor rele care îl înconjoară și să se silească pe sine spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; să nu se lase în voia cugetelor, ci adunându-le din rătăcirea lor, să le deosebească pe cele firești de cele rele. Pentru că sufletul care se află sub păcat se aseamănă unei păduri mari pe un munte, sau păpurișului dintr-un râu, sau unui tufiș de mărăcini și ciulini. Cei care vor să treacă prin astfel de locuri, cu mâinile își fac loc cu forța, și cu trudă trec prin tufișul care îi înconjoară. La fel înconjoară sufletul pădurea gândurilor puterii celei potrivnice. Deci, e nevoie de multă sârguință și luare-aminte pentru (a putea) cineva să vadă cugetele străine ale puterii celei potrivnice.

4. Se întâmplă că unul, încrezându-se în puterile sale, socotește că poate să doboare și munții care îl înconjoară. Altul însă este liniștit și lasă mintea să stăpânească, iar lucrul lui îl face mai ușor decât acela. La fel se întâmplă și în rugăciune: sunt unii care se slujesc de strigăte neîngăduite, ca și când s-ar încrede în puterea trupului; aceștia neluând în seamă furtișagurile cugetelor, socotesc că pot săvârși lucrul cel desăvârșit cu propria lor putere. Dar sunt alții care iau aminte la cugete și duc luptă (în primul rând) cu ele. Aceștia sunt cei care, arătând apoi pricepere și înțelepciune, pot să îndrepte și să lepede cugetele care îi năpădesc și să umble după voia Domnului.

Aflăm din epistolele Apostolului (Pavel) că socotește mai mare pe acela care zidește pe altul. Pentru că zice: „Cel ce grăiește în limbi, pe sine se zidește; pe când cel ce proorocește, zidește Biserica; cel ce proorocește este mai mare decât cel ce grăiește în limbi” (1 Cor. 14, 4-5). De aceea, fiecare să aleagă a zidi pe alții, și așa se va învrednici de Împărăția cerurilor.

5. Întrebare: Unii zic că tronurile și cununile sunt creaturi, iar nu duhuri; cum trebuie să înțelegem (aceasta)?

Răspuns: Tronul Dumnezeirii este mintea, iar tronul minții sunt Dumnezeirea și Duhul. De aceea se spune că satana și puterile și începătoriile întunericului s-au sălășluit, de la călcarea poruncii, în inima și în mintea și în trupul lui Adam, ca pe propriul lor tron. (Pentru a le izgoni din inima și din trupul omului) a venit Domnul și a luat trup din Fecioara; – că dacă ar fi vrut să Se arate doar ca Dumnezeu, cine ar fi putut să îndure (lumina și cuvântul Lui)? (A luat trup), ca prin mijlocirea lui să le vorbească oamenilor. (Venind în trup), Domnul a surpat duhurile răutății care se sălășluiseră în trup, de pe tronurile gândurilor și ale cugetelor, a curățit conștiința și a făcut tron al Său mintea, cugetele și trupul.

6. Ce înseamnă (cuvântul) pe care l-a spus: „Vor ședea pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19, 28)? Aflăm (din Sfânta Scriptură că un lucru minunat) s-a făcut pe pământ după ce Domnul S-a înălțat la ceruri. El a trimis pe Duhul Cel Mângâietor peste cei doisprezece Apostoli și venind puterea cea sfântă s-a sălășluit întru ei și a stat pe tronul cugetelor lor. Iar pentru că cei ce erau de față socoteau că ei sunt beți, a început Petru să-i mustre pentru cele ce făcuseră lui Iisus, zicând: Ați răstignit, spânzurându-L pe lemn pe un bărbat puternic în semne și în cuvânt (cf.: Fapte 2, 22). Și iată, acum El face lucruri minunate: deschide mormintele, înviază pe cei morți (și trimite pe Duhul). Pentru că s-a scris: „În vremurile de pe urmă, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor prooroci” (Ioil 2, 28; Fapte 2, 17). Și ascultând cuvântul lui Petru, mulți s-au pocăit și s-au făcut neam nou, ales al lui Dumnezeu.

7. Vezi cum s-a arătat începutul judecății? Atunci arătându-se o lume nouă, atunci s-a dat (Apostolilor) puterea de a ședea (pe tronuri), ca să judece (lumea) la Parusia Domnului, atunci când va avea loc învierea morților; dar ei o judecă încă de acum, pentru că Duhul Sfânt șade pe tronul gândurilor lor.

Cât privește cununile pe care le vor primi creștinii în lumea cealaltă, acestea nu sunt lucruri create. Cei care zic (că sunt create) rău fac. Pe acestea le arată Duhul luând chip (de limbi de foc). Că iată ce zice Apostolul Pavel despre Ierusalimul cel ceresc? (Zice) că „este mama noastră”, a tuturor celor care avem același cuget.

Iar cât privește îmbrăcămintea pe care o vor purta creștinii este limpede că Duhul însuși îi va îmbrăca pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în veci. Amin."

Sfantul Macarie Cel Mare 

Omilii duhovnicești

OMILIA A VI-A