Primejdiile tinereții

   

"Aproape  toţi  s-au  clătinat.  Limba  multora  încă  nu  grăieşte  împotriva credinţei;  însă  puţine  inimi  nu  s-au  abătut  pe  cărări  străine.

   Care  este pricina?

   Necredinţa  a  început  să  fie  în  interesul  lor,  fiind  din  ce  în  ce  mai trebuincioasă  pentru  ascunderea  intereselor  străine  de  credinţă  ale  inimii. Aici  este  rădăcina  răului.  Nu  raţiunea  este  potrivnică  credinţei,  ci  inima destrăbălată.  Raţiunea  nu  e  vinovată  decât  pentru  aceea  că  se  supune inimii  si  acceptă  să  cugete  nu  după  principiile  adevărului,  ci  după  dorinţele inimii.   Astfel   stând   lucrurile,   cele   mai   puternice   dovezi   în   sprijinul adevărului  i  se  par  lipsite  de  însemnătate,  iar  orice  aparenţă,  cât  de neînsemnată,  care  e  împotriva  lui,  i  se  pare  cât  un  munte;  şi  îndeobşte,  în cele  ce  ţin  de  minte  se  strecoară  sminteala,  care  o  orbeşte.  Mintea  nu vede şi nu  poate să vadă, oricât ai sta  s-o lămureşti.

   Două sunt primejdiile care  vin  din  însuşirile  tinereţii.

   Mai  întâi,  un  fel  de  a  cugeta  care  ridică  in  slăvi  cunoaşterea  raţională  sau  raţiunea personală.  Un  tanăr  socoate  drept  titlu  de  cinste  să  arunce  o  umbră  de  indoială  asupra  a  tot ceea  ce  există,  lăsand  la  o  parte  cele  ce  nu  se  potrivesc  măsurii  cu  care  judecă  el  lucrurile. Aceasta  este  de  ajuns  pentru  a-şi  smulge  din  inimă  trăirea  care  se  naşte  din  credinţă,  prin Biserică,  şi  rămane  singur.  Căutand  inlocuitori  pentru  ceea  ce  a  lepădat,  se  aruncă  in  teorii făurite  fără  nici  o  legătură  cu  Adevărul  dumnezeiesc;  se  incalceşte  in  acestea  şi  izgoneşte  din mintea  sa  toate  adevărurile  de  credinţă.  Prăpădul  e  incă  şi  mai  mare  dacă  aceste  teorii  ii  sunt puse  la  indemană  in  şcoli  şi  dacă  un  astfel  de  duh  stăpaneşte  acolo.  Oamenii  de  astăzi  cred  că intră  in  stăpanirea  adevărului,  dar  nu  fac  decat  să  strangă  idei  ceţoase,  deşarte  şi  ciudate,  in cea  mai  mare  parte  a  lor  impotrivindu-se  chiar  simţului  realităţii;  numai  că  aceste  idei  ii  atrag pe  cei  nepricepuţi  şi  devin  un  idol  pentru  tanărul  iscoditor.

   În  al  doilea  rând  este  felul  lumesc  de  a  cugeta.  Chiar  dacă  acesta  ar  putea  să  pară  folositor, atunci  cand  domină  într-un  tanăr  se  dovedeşte  o  adevărată  pacoste.  Se  arată  printr-o  viaţă dusă  incoace  şi  incolo  de  senzaţiile  primite  prin  simţuri,  prinlr-un  fel  de  a  fi  in  care  persoana zăboveşte  foarte  puţin  in  lăuntrul  ei,  fiind  mai  mereu  in  afară,  fie  in  visuri  sau  realitate. Cugetand  astfel,  omul  urăşte  viaţa  lăuntrică  şi  pe  cei  care  vorbesc  despre  ea  şi  o  trăiesc. Pentru  el,  adevăraţii  creştini  sunt  nişte  mistici  cu  minţile  zdruncinate  sau  nişte  prefăcuţi  şi  aşa mai  departe.  Nu  poate  ajunge  la  inţelegerea  adevărului,  fiind  impiedicat  de  duhul  lumii  atat de  prezent  in  cercurile  de  viaţă  lumească  in  care  tanărul  este  ingăduit  fără  nici  o  reţinere,  ba chiar  e  sfătuit  să  intre.  Prin  legătura  cu  ele,  toate  ideile  şi  obiceiurile  stricate  ale  lumii  sunt presărate  in  sufletul  deschis  al  tanărului,  care  nu  a  fost  prevenit  din  timp  şi  nici  pregătit  să  li se  impotrivească.  El  acum  işi  formează  o  privire  asupra  vieţii,  iar  acest  duh  lumesc  se intipăreşte  in  el  ca  in  ceară,  iar  el  fără  să  vrea  ii  devine  fiu.  Dar  a  fi  un  astfel  de  fiu  e  tot  ce poate  fi  mai  potrivnic  infierii  noastre  de  către  Dumnezeu  in  Hristos  Iisus.

   Şi  aşa,  iată  care  sunt  primejdiile  ce  pandesc  pe  un  tanăr  pentru  că  este  tanăr!  Şi  cat  de  greu este  să  le  faci  faţă!  Insă  pentru  cel  care  s-a  sculat  şi  s-a  hotărat  să  se  inchine  lui  Dumnezeu inainte  de  a  veni  anii  tinereţii,  această  varstă  nu  e  chiar  atat  de  primejdioasă.  Trebuie  doar  să rabde  puţin,  dar  apoi  va  veni  cea  mai  senină  şi  fericită  odihnă.

   Păstrează  cu  grijă  făgăduinţa vieţii  creştine  curate  in  tot  acest  răstimp,  iar  apoi  vei  putea  trăi  cu  o  anumită  trăinicie  sfantă, de  nezdruncinat.  Oricine  a  trecut  neprimejduit  prin  anii  tinereţii,  a  navigat,  aşa-zicand,  de-a lungul  unui  rau  năvalnic  şi  zbuciumat  şi,  privind  in  urmă,  binecuvintează  pe  Dumnezeu.  Un altul,  insă,  cu  lacrimi  in  ochi,  se  intoarce  cu  adancă  părere  de  rău,  blestemandu-se  pe  sine. Niciodată  nu  vei  mai  recăpăta  ceea  ce  ai  pierdut  in  vremea  tinereţii.  Oare  va  mai  dobandi vreodată  cel  căzut  ceea  ce  are  cel  ce  nu  a  căzut?."

Sfântul Teofan Zăvorâtul