"Mori, dacă vrei să fii roditor"

   

  

„Dacă  grăuntele  de  grâu,  când  cade în  pământ,  nu  va  muri,  rămâne  singur;  iar  dacă  va  muri,  multă  roadă aduce."

   Aşadar,  mori,  dacă  vrei  să  fii  roditor;  mori  cu  adevărat,  aşa  încât să  ai  în  inima  ta  simţământul  că  ai  murit.  Ca  mortul,  care  este  nepăsător faţă  de  tot  ce-l  înconjoară,  să  fii  şi  tu:  te  laudă  -  taci,  te  ocărăsc  -  taci, capeţi  câştig  -  taci,  eşti  sătul  -  taci,  eşti  flămând  -  taci.

   Aşa  să  fii  faţă  de toate  cele  din  afară,  iar  lăuntric  să  fii  acolo  unde  ajunge  orice  mort, înaintea  feţei  Atotdreptului  Dumnezeu,  gata  să  asculţi  hotărârea  cea  din urmă  a  judecăţii.

  „Dar  care  este  roadă,  veţi  spune,  de  vreme  ce  totul  se  va stinge?"

   Nu,  nu  se  va  stinge,  ci  va  apărea  o  energie,  şi  încă  ce  energie!

  „O clipă  doar  a  mai  rămas",  îţi  vei  spune,  „acum  vine  sentinţa:  să  mă  grăbesc să  mai lucrez ceva" şi o să  te  grăbeşti.  Si  tot aşa în  fiecare clipă.

   Încălzeşte-ţi  credinţa  in  prezenţa  reală  a  lui  Hristos,  Mantuitorul  şi  Domnul,  in  Sfintele Sale  Taine;  ajutat  de  credinţă  şi,  conştient  că  Domnul  deja  Se  apropie  de  tine,  să  rosteşti  cu inimă  infrantă:

  „Nu  sunt  vrednic  să  intri  sub  acoperişul  casei  mele”.

   O  dată  cu  smerenia,  să simţi  şi  acea  frică  a  fiului  risipitor,  însă  nu  o  frică  care  te  îndepărtează,  ci  te  aduce  într-o  stare de  sfială  şi  evlavie.  Deoarece  Hristos  însuşi  te  cheamă  să  o  faci,  fii  gata  să  te  apropii  cu  bună nădejde,  dor  şi  insetoşare,  precum  cerbul  care  doreşte  izvoarele  apelor:  apropie-te  cu  dor, incredinţat  că  il  primeşti  pe  Hristos  şi  o  dată  cu  El  toată  bogăţia  vieţii  ce  este  intru  El.  De  la dorinţa  aceasta,  care  nu-ţi  va  fi  ruşinată,  să  te  intorci  iar  spre  tine  insuţi,  fii  gata  să-L intampini  pe  Hristos  şi  inteţeşte  flacăra  zdrobirii  inimii,  innoind  făgăduinţa  de  a  părăsi păcatul,  chiar  dacă  ar  fi  să  mori  pentru  a  o  implini.

   Cei  inflăcăraţi  de  ravna  cea  după  Hristos  sunt  nerăbdători  in  a  implini  osteneala nevoinței, pentru  a  se  curăţi  pe  sine  de  toată  patima  şi  a  se  inălţa  la  starea  de  curăţire  duhovnicească  a omului  de  dinainte  de  cădere,  astfel  incat  să  se  unească  cat  mai  grabnic  şi  mai  desăvarşit  cu Hristos.  De  bună  seamă  că,  cu  cat  este  mai  ravnitor,  cu  cat  este  mai  aprinsă  şi  nerăbdătoare dorinţa  nevoitorului,  cu  atat  mai  curand  se  petrece  unirea  cu  Hristos. E  acelaşi  lucru  cu  a  spune  că,  cu  cât  se  urăşte  şi  se  scarbeşte  şi  se  impotriveşte  luişi  mai  mult, cu  cat  mai  darze  şi  mai  hotărâte  sunt  faptele  împotriva  iubirii  de  sine,  cu  atat  mai  repede ajunge  la  desăvârşire...

   Astfel,  înţelegem  că  toţi  sfinţii  care  au  suit  pe  culmile  desăvârşirii creştine,  după  deşteptarea  prin  har  s-au  supus  la  cele  mai  aspre  şi  mai  greu  de  imaginat nevoinţe  -  posturi,  lipsirea  de  somn,  metanii,  privegheri  şi  retragerea  în  însingurare  -  pentru a-şi  omori  omul  cel  vechi.  Toate  au  fost  insă  făcute  cu  dreapta  socoteală,  după  povăţuirea harului  şi  cu  mult  dor  după  contemplarea  dumnezeieştilor  taine,  pe  care  au  şi  dobândit-o; întreruperile,  slăbirile  de  ritm,  destinderea  temporară  şi  mai  ales  cruţarea  de  sine  nu  fac altceva  decat  să  lancezească  sporirea  duhovnicească.

   Lucrarea  ta,  a  celui  râvnitor,  aceasta este:  nu  slăbi  în  râvnă  şi  ia  asupră-ţi  ostenelile  fără  nici  o  urmă  de  şovăire.  Ele  însă  trebuie  să fie  potrivite  cu  măsura  ta  şi  cu  scopul  propus,  pentru  că  există  unele  ce  ajută  mai  puţin  iar altele  mai  mult  la  dezrădăcinarea  patimilor  şi  la  întipărirea  virtuţilor.  Din  moment  ce  rolul suferinţelor  pentru  mantuire  este  hotărator,  chiar  dacă  sunt  vremelnice,  de  ce  să  te  fereşti  tot timpul  de  ele  şi  să-ţi  duci  existenţa  fără  nici  o  noimă?  Lipsa  hotărarii  celei  bune,  şovăiala  şi moleşeala  sunt  grele  pietre  de  poticneală."

Sfântul Teofan Zăvorâtul