" Sfântul Marcu Ascetul descrie viața lăuntrică, fără să aibă un ton moralizator sau didactic excesiv. Bătrânul observă mecanisme și arată cum se leagă lucrurile. Pornește de la experiența proprie, dar constatările sale au valoare universală. Spune: „De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semeție; iar de îl vom izgoni prin înfrânare și nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii”.
Cuvântul-cheie e „zăbovi”. Nu prezența păcatului în gând e problema - gândul rău vine neinvitat și Părinții știau bine că simpla lui apariție e, în multe cazuri, inevitabilă. Problema e acomodarea cu gândul păcătos. Gândul căruia i se deschide ușa și căruia i se face loc devine oaspete, iar oaspetele care rămâne prea mult începe să se comporte ca un stăpân. Gândul păcătos care zăbovește în mintea noastră nu produce vinovăție, ci semeție. S-ar putea crede că cineva care întreține în minte gânduri pe care le știe greșite ar deveni mai smerit, mai conștient de propria fragilitate. Se întâmplă exact invers. Gândul căruia i se dă ospitalitate în minte începe să restructureze perspectiva celui care îl găzduiește. Omul ajunge să vadă lumea prin lentila acelui gând, să judece oamenii și situațiile din locul pe care gândul i l-a ocupat înăuntru. Și din locul acela, aproape întotdeauna, începe să se îndreptățească pe sine și să îi judece pe ceilalți. Semeția se naște din perspectiva deformată produsă de gândul păcătos care s-a înstăpânit peste minte.
Izgonirea despre care vorbește Marcu Ascetul se face prin înfrânare și nădejde - două lucruri care par să aparțină unor registre diferite, dar care lucrează împreună. Înfrânarea e efortul concret, activ, de a nu da curs gândului, de a nu-l lăsa să se instaleze, de a-l tăia înainte să prindă rădăcini. Nădejdea e convingerea că izgonirea are sens, că există ceva mai bun spre care te îndrepți prin efortul acesta, că nu e o luptă dusă în gol.
Rodul izgonirii e zdrobirea inimii - și aceasta e, pentru un cititor nefamiliarizat cu literatura ascetică, formularea cea mai neașteptată din tot cuvântul lui Marcu Ascetul. Zdrobirea inimii este starea celui care s-a văzut pe sine cu luciditate, care a cunoscut propria fragilitate din interior și care, tocmai de aceea, nu mai are pretenția de a se ridica deasupra celorlalți. E opusul exact al semeției: acolo unde semeția închide și înalță, zdrobirea deschide și coboară - în sensul bun, spre pământul comun al umanității împărtășite.
Există în această simetrie pe care o trasează Marcu Ascetul o înțelepciune care se poate verifica: gândul păcătos căruia îi dai voie să zăbovească te face să te crezi mai presus de ce ești, iar lupta cu el - dusă cu înfrânare și nădejde - te aduce înapoi la ce ești cu adevărat. Iar viața duhovnicească se întâmplă doar în adevăr."
Pr. Paul Siladi
Comentarii
Trimiteți un comentariu