" Cu făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul - duhul lui Dumnezeu - cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulțumirea sa, dar în nimic altceva decât în El.
De îndată ce-ți vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îți pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate.
Incearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit față de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viață dreaptă, dar care nu se gândesc la viața lăuntrică şi nici la rostul acesteia față de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simțirea, care năpădeşte sub acțiunea harului. Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei rămîn atunci netulburați.
Prin ce anume, se păstrează în suflet darul? Prin smerenie.
De ce anume, se retrage? Dintr-o oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi spre încrederea în sine. De îndată ce darul simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.
Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de îngrijorare, de supărare, de desfatare a simțurilor şi de risipire a gândurilor! Fereşte-te de toate acestea şi vei avea mai puține răciri. Inima! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă?
Ţi-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ți să petreci puțin, dar n-ai fost cu băgare de seamă; nu ți-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să nu-ţi statorniceşti din nou rânduiala lăuntrică, care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să citești despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în rânduiala proprie sau ai ieşit din ea.
Imi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieți duhovniceşti lăuntrice. De aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuți, de aceea, îşi urmează el din toate puterile în fața ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri de îngăduinţă şi petrecere.
"Nu este nici o izbândă " şi nici nu va fi niciodatä atâta vreme cât este încântarea de sine însuțişi cruțarea de sine.
Cruțarea de sine si încântarea de sine insuți mărturisesc direct ca in inima stăpânește "eul" iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul care viețuieşte în noi și de unde se trage și toată decãderea și care il face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet, atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă.
Dar când întreg omul este păcătos cum va veni spre el darul? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărîrea de a lucra pentru Domnul are două cặpătâie: unul este lepădarea de tine însuți, al doilea este: "vino după Mine ... Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine și prin urmare neîngăduirea încântării de sine însuți și a cruțării de sine, - nici în cele mici, nici în cele mari."
Sbornicul - Vol 1 ,
"Lucrarea minții - Despre Rugăciunea lui Iisus"
Comentarii
Trimiteți un comentariu