"Cel ce iubește pe Dumnezeu, acela crede totodată cu adevărat și săvârsește faptele credinții cu evlavie. Iar cel ce crede numai și nu este întru dragoste, nu are nici credința însăși, pe care socotește că o are. Căci crede cu o minte ușuratică ce nu lucrează sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credința lucrătoare prin dragoste este marele izvor al virtuților.
22. Când cercetăm adâncul credinții, se turbură, dar când îl privim cu dispoziția simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinții fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înțelegerii, ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.
23. Nimenea nu poate iubi sau crede cu adevărat, dacă nu se are pe sine însuși pârîș al său. Căci când conștiința noastră se turbură prin mustrările ce și le face, nu mai e lăsată mintea să simtă mireasma bunurilor supralumești, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o parte dorește acea mireasmă cu ardoare pentru experiența lor anticipată prin credință, pe de alta nu o mai poate prinde cu simțirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conștiinții mustrătoare. Dar curățindu-ne pe noi înșine printr'o atenție mai fierbinte, vom câștiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o și mai deplină experiență.
24. Precum simțurile trupului ne mână spre cele ce ni se arată bune oarecum cu sila, tot așa obișnuește să ne călăuzească simțirea mintii spre bunurile nevăzute, după ce a gustat odată din ele. Căci fiecare se dorește tot- deauna după ceea ce e înrudit cu sine: sufletul ca netrupesc, după bunurile cerești, iar trupul ca pământ, după desfătarea pământească. Deci la experiența simțirii nemateriale vom ajunge fără rătăcire, dacă vom subția materia prin osteneli și dureri.
25. Însăși lumina sfintei cunoștințe ne învață că simțirea naturală este una, dar e împărțită în două lucrări, din pricina neascultării lui Adam. Deci una și simplă este și lucrarea Duhului Sfânt, coborâtă în acea simțire. Dar pe aceasta nimenea nu o poate cunoaște, decât numai cei ce s'au lepădat cu bucurie de plăcerile vieții, pentru nădejdea bunurilor viitoare, și au veștejit toată dorința simțirilor trupești prin înfrânare. Mintea acelora, mișcându-se cu toată puterea numai spre acele bunuri, datorită lipsei de griji, simte întâi ea în chip negrăit bunătatea dumnezeească. Pe urmă împărtășește și trupului din bucuria sa, pe măsura înaintării sale, având un dor nemărginit de-a se mărturisi. „Căci întru El a nădăjduit, zice, inima mea și am fost ajutat; și a înflorit trupul meu, și cu voia mea mă voiu mărturisi Lui".(Psalm 27, 7 Septuaginta) Bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet și în trup este o înștiințare neînșelătoare despre vieața cea nestricăcioasă.
26. Cei ce se nevoiesc trebue să-și păstreze cugetarea pururea neturburată, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase și drăcești să le arunce afară din jitnițele firii. Căci atunci când marea e liniștită, pescarii văd până în adâncuri, încât nu le scapă aproape niciunul din peștii cari mișună acolo. Dar când e turburată de vânturi, ascunde în negura turburării ceea ce lasă cu prisosință să fie văzut când e liniștită și limpede. Meșteșugul celor ce pun la cale vicleșugurile pescărești nu mai are atunci nicio putere. Aceasta se întâmplă să o pățească și mintea contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se turbură adâncul sufletului.
27. Sunt foarte putini aceia cari își cunosc cu de-amănuntul toate greșalele lor și a căror minte nu e răpită niciodată dela pomenirea lui Dumnezeu. Căci precum ochii noștri cei trupești, când sunt sănătoși pot vedea toate, până și țânțarii cari sboară în aer, dar când sunt acoperiți cu albeață sau de niscai urdori, chiar dacă vine înaintea lor vreun lucru mare nu-l văd decât foarte șters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simțul vederii, tot așa și sufletul, de își va subția cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar și cele mai mici greșeli ale sale, ca foarte mari și va vărsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multă mulțumire. Căci s'a spus: „Drepții se vor mărturisi numelui Tău".(Psalm 139, 14) Dar de va stărui în dragoste de lume, chiar dacă ar săvârși vreo ucidere, sau altă faptă vrednică de mare pedeapsă, o va privi foarte liniștit, iar celorlalte greșeli nu le va da nicio însemnătate, ci le va socoti adeseori ca isprăvi. De aceea nu se va rușina netrebnicul nici chiar să le apere cu căldură.
28. Numai Duhul Sfânt poate să curățească mintea. Căci de nu va intra Cel puternic să dezarmeze și să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate și mai ales prin pacea sufletului să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeșnicul cunoștinții luminând în noi totdeauna. Căci răspândindu-și el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele mici și întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind date pe față de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea Apostolul zice: „Duhul să nu-l stingeți!",(I Tesaloniceni 5, 19) adică nu lucrați, sau nu gândiți cele rele, ca să nu întristați bunătatea Duhului Sfânt și să vă lipsiți de sfeșnicul acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel veșnic și de vieață fă- cător, ci de-l vom întrista se va depărta dela noi, lăsând mintea încețoșată și neluminată.
29. Precum am mai spus, știm că nu există decât o singură simțire naturală a sufletului, căci cele cinci se deosebesc după trebuințele trupului nostru, cum ne învață Preasfântul și de oameni iubitorul Duh al lui Dumnezeu. Dar ea se împarte în tot atâtea părți câte feluri de mișcări sufletești există, din pricină că mintea s'a făcut lunecoasă în urma neascultării. Astfel o parte din ea e dusă de laturea pătimașă a firii noastre, și de aceea simțim plăcere de bunătățile vieții. Altă parte se îndulcește adeseori de mișcarea rațională și mintală a firii noastre, întru cât mintea noastră dorește să alerge spre frumusețile cerești, când petrecem în curăție. Dar când vom dobândi deprinderea de a nesocoti bunurile din lume, vom putea să unim și pofta pământească a sufletului cu dorința lui rațională. Iar de acest lucru ne va face parte împărtășirea de Duhul Sfânt. Căci dacă n'ar lumina dumnezeirea Lui cu putere cămările inimii noastre, n'am putea să gustăm binele cu o simțire neîmpărțită, adică cu toată afecțiunea sufletului.
30. Simțirea minții constă în gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simțul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greșală cele bune de cele rele și dorim cele bune, tot așa mintea noastră, când începe să se miște în deplină sănătate și fără griji, poate să simtă din belșug mângăierea dumnezeească și să nu mai fie răpită niciodată de contrarul aceleia. Și precum trupul, gustând din dulcețurile pământești, experiază fără greșeală simțirea lor, așa și mintea, când se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înșele mângăierea Duhului Sfânt. („Gustați, zice, și vedeți că e bun Domnul" (Psalm 34, 9)) și să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât să-și poată da seama fără greșeală de cele ce-i sunt de folos, după Sfântul care zice: „Și aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, în cunoștință și simțire, ca să prețuiți cele ce sunt de folos".(Filipeni 1, 9-10)"
Sfântul Diadoh Episcopul Foticeii
Cuvânt ascetic despre viața morală despre cunoștință și despre dreaptă socoteală duhovnicească înpărțită in 100 de capete!
Comentarii
Trimiteți un comentariu