"Primele gânduri care îi vin în minte omului atunci când se trezeşte din somn dezvăluie starea lui duhovnicească" ..

 

"Adesea creştinii nu acordă atenţia cuvenită rugăciunii lui lisus. Ei cheamă Numele Domnului sporadic și fără statornicie, de multe ori lăsându-și mintea să zboare precum un fluture de la un gând la altul. Dar atunci când credinciosul stăruie în chemarea Numelui, chiar dacă începe printr-o rugăciune rostită cu glas tare, silindu-și mintea să rămână zăvorâtă în cuvintele ei, el suferă încetul cu încetul o prefacere duhovnicească. Firea lui este dospită precum aluatul de energia lui Dumnezeu și este plămădită din nou. Veșnicia se apropie treptat de el până când ajunge să îl adumbrească cu puterea ei. 

„În clipele cele mai grele ale destrămării organismului nostru fizic, rugăciunea «Iisuse Hristoase» devine veșmânt sufletului; când activitatea creierului încetează şi când devine greu a-ți aminti și a rosti orice altă rugăciune, atunci lumina cunoașterii lui Dumnezeu, ce purcede din Nume, devenită lăuntric parte din noi, va fi de neînstrăinat sufletului nostru”. 

Prin aceste cuvinte, Starețul întărește faptul că credincioșii se străduiesc să se roage neîncetat pentru a dobândi veşmântul plin de slavă al sufletului și a nu fi alungați de la ospăţul de nuntă al Domnului Iisus!

Câtă vreme este sănătos și plin de viață și de energie, omul este preocupat de diferite activităţi, se întâlneşte şi vorbeşte cu mulţi oameni, împrăpraștiidu-şi mintea și simţurile în felurite chipuri. Însă, preocupările ce ţin de planul sufletesc sau omenesc sfârșesc odată cu moartea. Atunci trupul se pogoară în mormânt, iar sufletul se îndreaptă fie spre cer, fie spre iad. Toate se sting. Creierul încetează să mai funcționeze, nemaifiind în stare să rețină şi să își amintească psalmi sau rugăciuni din cărţi, nici măcar rugăciunea „Tatăl nostru”. Darurile fireşti dispar. Uneori aceasta se întâmplă din pricina unei boli chiar mai înainte de moartea trupească. Tot ceea ce rămâne este darul duhovnicesc al rugăciunii, puterea Numelui dumnezeiesc. 

lisus înseamnă mântuire și chemarea Numelui Său dăruieşte puterea mântuirii. Când sufletul își însușeşte această putere, atunci ea devine de neînstrăinat. Câtă vreme mintea, voinţa şi psihicul său lucrează, credinciosul se străduiește să facă din rugăciune firea sa; altminteri, atunci când toate acestea se vor destrăma, se va afla gol şi rușinat. De aceea, nevoitorii se ostenesc zi și noapte pentru ca rugăciunea să coboare în inimă şi să se săvârşească neîncetat, chiar şi în timpul somnului, de vreme ce somnul este o preînchipuire a morţii. 

Atunci când trupul are nevoie de odihnă, omul se predă somnului ca și cum ar fi paralizat, ca şi cum ar fi mort. Inima îi bate, dar simţurile şi creierul se odihnesc. Nu mai are niciun control asupra sa. De obicei, aceasta este vremea în care se vădește starea sa duhovnicească, dacă este sau nu creştin adevărat. Dacă rugăciunea nu contenește să fie lucrătoare în inimă în timpul somnului, înseamnă că în ceasul morţii, atunci când toate puterile îl vor părăsi, darul rugăciunii va rămâne cu el. Dar dacă se predă viselor şi mișcărilor însuflate de duhurile străine, acesta este semnul că se află încă sub stăpânirea morții. Se poate ca unele mişcări din timpul somnului să nu fie voite, nici păcătoase. Părinţii menţionează diferite pricini pentru care acestea se întâmplă, unele dintre ele find fără de păcat, iar altele păcătoase. Dar chiar şi atunci când nu este vorba de păcat, aceste mișcări arată faptul că omul este încă muritor, că încă nu şi-a însușit nemurirea. Cuviosul Sofronie spunea de asemenea că primele gânduri care îi vin în minte omului atunci când se trezeşte din somn dezvăluie starea lui duhovnicească. 

Ascetul creştin ia asupra sa nevoinţa rugăciunii neîncetate tocmai pentru a se deprinde cu ea și a-i fi sprijin în ceasul morții. Dacă Îl cheamă pe Domnul Iisus şi sufletul său este pecetluit cu Numele Lui, vămile văzduhului nu vor putea să-l împiedice în călătoria sa ultimă către Dumnezeu. În ceasul acela, el va avea nevoie de o minte şi de un suflet slobode, precum și de veșmântul rugăciunii. Totuşi, dacă rugăciunea nu a devenit una cu firea sa, dacă mintea îi este preocupată de griji lumeşti și dorințe păcătoase, sfârşitul este nesigur. Patimile sale și demonii ar putea să-i înăbușe sufletul pe veci. "

Arhimandritul Zaharia Zaharou - Rugăciunea o nesfârşită înfăptuire