Despre darul împărtășirea Duhului Sfânt.

 

"Te-ai făcut văzut pentru mine pe pământ din Fecioară.

Cel ce exiști nevăzut dinainte de veci.

Te-ai făcut trup și Te-ai arătat ca om, Cel ce ești învăluit în lumina neapropiată.

Te-ai făcut, socotit, scris de toți, Cel ce ești cu totul neîncăput, pe care nu poate nici un cuvânt să-L exprime, iar mintea silindu-se, II prinde prin dor, dar nu-L poate apuca, retrăgându-se cu frică.

Și iarăși II caută, arzând înăuntru, dar după ce Ți-a format puțin chipul din lucirea Ta, se depărtează cu frică și se bucură cu veselie.

Căci firea omenească nu poate suporta să Te vadă limpede, Hristoase al meu, deși credem că Te privim întreg prin Duhul, pe care ni-L dai, Dumnezeul meu și prin sângele și Trupul Tău neprihănite, de care ne împărtășim, mărturisim că Te ținem și Te mâncăm în chip neîmpărțit și fără amestecare, Dumnezeule.

Căci nu participi la stricăciunea sau murdăria noastră, ci-mi comunici curățenia Ta nestricăcioasă, Cuvinte și speli murdăria răutăților mele și alungi întunericul păcatelor mele și cureți urâciunea inimii mele și subțiezi grosimea răutății.

Așa mă faci lumină, pe mine cel mai înainte întunecat și mă faci frumos când suntem amândoi.

Mă scalzi în lumina nemuririi și mă minunez și îmi ard cele dinăuntru dorind să mă închin Ție însuși.

Și când cuget la aceasta, nevrednicul de mine, o, minune, Te aflu în mine: petreci, Te miști în mine, îmi grăiești și mă faci atunci fără glas, mă copleșești de slava Ta neapropiată.

Mă stăpânește spaima și nu știu ce să fac, că văd pe Cel ce ține toate în palmă, ținut în inima mea.

Dar de unde minunea milei Tale, Hristoase, de unde pogorârea Ta nesfârșită, Cuvinte?

Pentru ce ai venit la sărăcia mea, cum ai intrat în casa mea murdară, Tu, Cel ce locuiești în lumina neapropiată, Dumnezeul meu?

Cum o și păstrezi nearsă de foc, Tu, care ești focul de nesuportat de firea muritoare?

Dar ce voi face eu, vrednic de slava Ta și ce voi afla să fac pentru o atât de mare iubire?

Ce voi aduce Celui ce mă slăvește cu atâta slavă și cinste pe mine nevrednicul?

Căci pe mine, la care oamenii disprețuiesc să se uite, sau cu care nu voiesc să vorbească, sau să șadă la masă, pe mine atotnevrednicul, Tu care hrănești toată suflarea și firea, Cel ce ești neapropiat Serafimilor, Ziditorul, Făcătorul și Stăpânul tuturor, nu numai că mă privești și-mi vorbești și mă hrănești, ci m-ai învrednicit și să țin și să mănânc Trupul pe care Ți l-ai luat de-o ființă cu al meu și să beau preasfântul Tău sânge, care s-a vărsat pentru mine când ai fost jertfit.

M-ai făcut slujitor și liturghisitor și tainic cunoscător al acestora, pe mine pe care mă cunoști, Tu, Cel ce știi toate, înainte de-a fi făcut veacurile și înainte de-a fi făcut ceva din cele văzute - căci cele văzute le-ai creat pe urmă - pe mine, care m-am făcut păcătos, risipitor, vameș, tâlhar, ucigaș al meu propriu, mincinos susținător al celor bune, lucrător al fărădelegii și călcător al tuturor poruncilor Tale.

Tu știi că toate acestea sunt adevărate.

Cum mă voi arăta deci înaintea Ta, Hristoase al meu, cum mă voi apropia de masa Ta?

Cum voi ține trupul Tău neprihănit, eu, care am mâinile cu totul spurcate?

Cum Te voi cânta pe Tine, lăudându-Te, cum voi mijloci la Tine pentru alții, neavând iubirea și îndrăznirea către Tine din credința și faptele cele bune, ci fiindu-Ți dator eu însumi cu mulți talanți, cu multe nelegiuiri?

Mintea nu știe ce să facă, limba e slabă și nu aflu nici un cuvânt, Mântuitorule, care să exprime faptele bunătății Tale, pe care le-ai făcut mie, robului Tău.

Dar îmi ard ca de foc cele dinăuntru și nu pot suporta nici să trec sub tăcere povara multelor Tale daruri.

Tu, care ai făcut păsările să grăiască cu glasurile lor, dă-mi și mie, atotnevrednicului, cuvânt, ca să povestesc tuturor, în scris și nescris cele ce le-ai făcut mie, Dumnezeul meu, pentru mila Ta nemărginită și numai pentru iubirea Ta de oameni.

De fapt sunt mai presus de minte, de înfricoșătoare și de mari cele ce mi le-ai dat mie, străinului, neînvățatului, săracului, lipsitului de îndrăzneală, celui lepădat de tot omul.

Părinții nu m-au înconjurat cu iubirea naturală, frații și prietenii au râs toți de mine, căci spunând că mă iubesc, mă mințeau cu totul.

Rudeniile, străinii, căpeteniile lumii, nu se întorceau spre mine și nu răbdau să mă privească decât ca să mă piardă prin cele necuvenite ale lor.

De multe ori am dorit o cinstire fără să păcătuiesc, dar n-am aflat-o încă pe aceasta în viața de acum.

Căci slava cea lumească, precum m-am convins, chiar fără vreo altă faptă rea, e un păcat.

De câte ori am dorit să mă iubească oamenii și să am îndrăzneală familiară față de ei și nimeni nu m-a răbdat dintre cei ce cugetau cele bune.

Alții voiau mai mult ca ei să vadă și să cunoască, dar eu fugeam de ei ca de lucrătorii celor rele..."

Imnurile (Imnele) iubiri Dumnezeiești Sfântul Simeon Noul Teolog!