TAINA MÂNTUIRII DESCOPERITĂ PRIN RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ

 

TAINA MÂNTUIRII DESCOPERITĂ PRIN RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ ¹

"Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creștine se naște în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării și slăbirii firii omenești și a năzuinței către adevăr și dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuși de puțin în nemurire și în răsplata vieții veșnice, se întâlnește nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când își întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăți în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuți și informați, apoi după arătările lor citește cărțile de îndrumare scrise de scriitorii duhovnicești cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile și rânduielile, atât cele auzite cât și cele citite. În toate aceste îndrumări el găsește, el întâlnește ca pe niște condiții necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viață plină de evlavie, nevoințele și ostenelile asupra noastră înșine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credință nezdruncinată și tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiții ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie și toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta și să se însuflețească asemenea razelor soarelui, care numai atunci își arată puterea și produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puțin, este nedrept și întru mult“.
Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activități multiple și într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumusețile faptelor bune și o osârdie hotărâtă pentru josnicia și sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduință sau cu o măreață răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri și de nevoi în viața veșnică.
Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!
Îndreptat spre calea cea bună, creștinul care dorește cu înfocare să-și mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor și de punerea în practică a tuturor celor auzite și citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-și găsește putința să-și atingă scopul, prevăzând și chiar experimentând că firea lui vătămată și slăbită va birui convingerile lui raționale, că libera lui voință este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când își dă seama prin propria experiență de neputința lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să ușureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creștină și a celor ce au fost împlinite de toți cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea și sfințenia. Ca urmare, cu neputința puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condițiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înșiși să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învață pe alții? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți ajute!“ și atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învățăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândește mântuirea și pe care le cere o viață trăită în evlavie? Astfel își încheie vorba cel ce se întreabă și odată cu aceasta se apucă să învețe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învățătura celor ce au scris pe această temă. Și într-adevăr, găsește acolo multe idei luminoase, cunoștințe adânci și expresii puternice. Unul de pildă, vorbește minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruința în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curățenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmașii, smerenia, înfrângerea inimii și alte stări care trebuie să însoțească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăși și cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deși sunt cele dintâi și cele mai de trebuință, totuși, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare și pe înțelesul tuturor, atunci cel ce dorește rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deși e plină de evlavie, totuși nu este decât pe dinafară și atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ți faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citești Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepție generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică și lucrările despre contemplație ale Sfinților Părinți. În cele din urmă, cel ce caută găsește cartea ce se numește „Filocalia“ în care cei 25 Sfinți Părinți au arătat știința rugăciunii adevărate și esențiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii și a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-și ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ți îndrepți mintea și memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezența Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu și să-ți unești numele Domnului cu respirația și cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfințitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp și loc, indiferent de ocupația pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conștiința celui ce caută rugăciunea și deschizându-i calea spre învățarea și însușirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înțelepte, totuși în timpul experiențelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăți, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiași carte „Filocalia“) întreaga taină și anume că numai repetarea deasă și neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârșirea rugăciunii lăuntrice, cât și pentru mântuirea sufletului. Deci, o așa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ține tot cercul lucrării de mântuire, așa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat și-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“.
Și atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credință. Sfânta Scriptură spune: „Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).
Din aceeași Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naștere în sinea lui unei credințe măcar de mărimea unui grăunte de muștar, că însăși credința nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu și că, credința – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credință cu neputința omului de a o naște în sinea lui? În aceeași carte sfântă este descoperit mijlocul în această privință și sunt arătate câteva pilde: „Cereți și vi se va da vouă“ (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înșiși cu propria lor putere, o credință desăvârșită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, mărește-ne credința“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credința. De aici se vede că credința se dobândește prin rugăciune.
Pentru mântuirea sufletului, într-o credință adevărată sunt necesare și faptele bune, căci „credința fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptățit omul, iar nu numai din credință și „de vrei să intri în viață, păzește poruncile: să nu ucizi, să nu preacurvești, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să-l cinstești pe tatăl și pe mama ta, și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (Matei 19, 17-19). Și aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Așa învață Sfântul Apostol Iacov (Iac 2, 10).
Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Rom. 3, 20). Știm cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minții mele și mă face rob al legii păcatului (Rom. 7, 14-23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putința să înmănuncheze în sine poruncile?
Nu are putința numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveți poruncă, nu cereți“ (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuși Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veți putea face nimic“ (Ioan 15, 5). Și cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învață astfel: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine și Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simți neîncetat prezența Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veți cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Așadar, putința de a săvârși fapte bune se dobândește prin rugăciune: pilda o vedem în însuși Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-și genunchii în fața Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, și în sfârșit, poruncind fraților ca, mai înainte de toate să se roage și să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întreaga mântuire sufletească atârnă de rugăciune și de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulțumită ei prinde viață credința, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creștinească de pietate nu se poate săvârși.
Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte își au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne poruncește să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugați“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea își are condițiile ei: ea trebuie adusă în fața lui Dumnezeu cu gândurile și cu inima curată, cu o înflăcărată stăruință, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur și cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găsește cineva, care nu e împăcat cu conștiința lui curată, care vede că departe de condițiile adevăratei rugăciuni înfățișate mai sus, că își îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăși Sfânta Scriptură mărturisește: că omul nu este în stare să stea împotrivă și să-și curețe cu desăvârșire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinerețea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă și un duh nou. Iar „ca să voiți și ca să săvârșiți“ (Filip 2, 13) tot de la Dumnezeu este. Și însuși Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Cor. 14, 14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu știm“ (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însușirile ei esențiale!
Și atunci, în fața unei astfel de neputințe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinței și puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-și putea dobândi credința, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere și libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?
Așa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul și-a rezervat-o aceasta voinței și darului Său. Și pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu și ca să-l afunde și mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii și puterilor omenești decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat și în orice loc. Și tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine și credința și împlinirea poruncilor și mântuirea. Așadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată și lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învață și Părinții Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voința noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“. Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura și că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputință să-ți cureți inima.
Prea cuvioșii Calist și Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoințelor și a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăță însăși rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greșeală. Ce plină de experiență, de înțelepciune și ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinților!
În simplitatea lor plină de experiență, el aruncă o lumină asupra căilor și mijloacelor de desăvârșire sufletească. Ce înaltă contradicție se află între ei și îndrumările morale ale rațiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare și cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăție, întrebuințează puterea voinței, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăță mintea și inima de gânduri deșarte, umple locul cu meditații pline de învățătură, fă binele și vei fi respectat și liniștit, trăiește așa cum cere rațiunea și conștiința. Dar vai, în ciuda tuturor stăruințelor, toate acestea nu-și ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învățăturile Părinților și vom vedea ce vorbesc ei despre curățirea sufletului, de pildă.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ți se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruiește-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică și mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“.
Sfântul Grigorie Sinaitul învață: „să știi că nimeni nu-și poate ține mintea în frâu prin propriile puteri și de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des și de cât mai multe ori și atunci gândurile se vor liniști de la sine“. Cât de simplu și de îndemânatec, în același timp și plin de experiență este acest mijloc, care stă în contradicție cu sfatul rațiunii teoretice, ce caută să dobândească o curățenie sufletească printr-o înaltă părere de sine și printr-o rațiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experiență – ale Sfinților Părinți, ajungem la următoarea sinceră încheiere și anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce țin de mântuire și de desăvârșirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă.
Iubite suflet de creștin! Dacă tu nu găsești în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh și adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce și căldura în timpul rugăciunii mintale și lăuntrice, atunci jertfește pe altarul rugăciunii ceea ce poți, ceea ce atârnă de voința ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă și neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat și cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea și stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experiență a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturisește numele Lui“.
Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea și se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea și inima în starea cuvenită. Închipuiește-ți odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârși necontenit rugăciunea, în orice vreme și în orice ocupații sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească și fără osârdie, ci numai de silă, totuși în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simțite și păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deșartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă și zadarnică și orice faptă s-ar curăți îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase și l-ar atrage spre o esențială cunoaștere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îți dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate și adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune și cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire!
Pentru o cât mai bună încredințare despre necesitatea și rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des și mai tare, observă:
1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt și glasul Îngerului tău păzitor;
2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare și de aceea,
3. nu te tulbura din pricina necurățeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare așteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experiență și de sens ale unei lumi deșarte care caută să ne încredințeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruința, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu și deasa lui chemare își vor aduce roadele la timpul lor!
Un scriitor duhovnicesc vorbește despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „știu, spune el, că pentru mulți filosofi care își închipuie că sunt duhovnicești prin mincinoasa lor înțelepciune, care caută peste tot o mărime înșelătoare și – s-ar părea – exerciții nobile în ochii rațiunii și mândriei, știu prin urmare, că pentru ei exercițiul des, dar simplu, oral și singuratec, nu are decât o mică însemnătate, și nu este decât o ocupație josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înșeală, nenorociții, și uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veți întoarce ca să fiți ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor“ (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înșiși un fel de știință în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale rațiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învățătură, de minte sau de conștiință ca să spui cu o inimă curată: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă“? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuși Dumnezeiescul nostru Învățător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite și săvârșite minunile? Ah! Iubite suflet de creștin! Veghează și nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Și dacă strigătul tău ar ieși dintr-o inimă încă răspândită și pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci și să nu te neliniștești, strigătul se va curăți prin el însuși de părtășia lui cu cele lumești. Nu uita niciodată că, „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume“… (I Ioan 4, 4). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și știe toate“, zice Apostolul.
Așadar după toate aceste încredințări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuție accesibilă omului și stă în deplina lui voie liberă; hotărăște-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuți, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în așa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuințată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupațiuni. Și această întâietate a rugăciunii față de lucrurile vieții îți va arăta negreșit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câștigată pentru mântuire și că în cumpăna dreptei judecăți dumnezeiești rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor și faptelor tale, ștergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conștiință, așezându-te pe treapta dreptății și dăruindu-ți nădejdea să primești o lumină în viața veșnică... "

Sbornicul. Volumul I Despre rugăciunea inimii