" În Bitinia era un bărbat, anume Evghenie. Acela avea o femeie foarte cinstită și temătoare de Dumnezeu, care i-a născut o fiică, căreia i-au pus numele Maria. Dar murind femeia lui Evghenie, creștea fiica sa întru frica lui Dumnezeu. După ce a crescut copila, i-a zi tatăl ei: "Fiică iubită, iată toate averile mele le pun în mâinile tale, pentru că eu mă duc la o mănăstire să-mi mântuiesc sufletul". Copila, auzind aceasta de la tatăl său, i-a zis: "Tată, tu voiești ca singur să te mântuiești, iar pe mine să mă pierzi? Oare nu știi pe Domnul care zice în Evanghelie: Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi; pentru că cel ce mântuiește sufletul cuiva este ca și cel ce-l zidește".
Auzind acestea, Evghenie s-a bucurat de cuvintele ei, pentru că ea plângea și se tânguia, zicând unele ca acestea. Și i-a zis tatăl ei: "Fiică iubită, ce să-ți fac nu știu. Pentru că tu ești parte femeiască, iar eu voi să merg în mănăstire bărbătească și cum vei putea să locuiești cu mine acolo? Pentru că diavolul ridică prin partea femeiască război asupra robilor lui Dumnezeu". Copila, auzind aceasta, i-a zis: "Tată, nu voi intra astfel în mănăstirea bărbătească, precum zici tu, ci, tunzând părul capului meu și îmbrăcându-mă în haine bărbătești, voi intra cu tine la călugărie, neștiind nimeni că sunt parte femeiască".
Fericitul Evghenie, auzind cuvintele acelea grăite de dânsa, mai mult s-a bucurat cu duhul și, împărțind toate averile sale săracilor, scăpătaților și văduvelor, a tuns pe fiica sa și a îmbrăcat-o în haină bărbătească, chemând-o în loc de Maria, Marin. Și a zis către dânsa: "Vezi, fiică, cum te ferești și să-ți tăinuiești firea ta, pentru că știi că nu intră femeile în mănăstire iar tu vei fi între bărbați, locuind ca în mijlocul focului. Deci să te păstrezi curată mirelui Hristos căci, când vom împlini făgăduințele noastre, ne vom învrednici împărăției cerești". Acestea zicându-le Evghenie și rugându-se lui Dumnezeu, a luat pe fiica sa în chip de copil de parte bărbătească și a intrat în viața de obște.
Petrecând ei în mijlocul monahilor, copila sporea în faptele bune din zi în zi, în ascultare, în smerenie și în deprinderea nevoinței. După ce a petrecut în mănăstire câțiva ani, monahii o socoteau că este tânăr eunuc, de vreme ce nu se arătau perii la mustață și la barbă și glasul îi era subțire, iar unii socoteau că din cauza marii nevoințe și a postului are glasul subțire, căci peste zi nu mânca, ci numai a doua zi primea puțină hrană. Iar după câtăva vreme, Cuviosul Evghenie, fiind în rânduială monahicească, s-a mutat către Dumnezeu și a rămas fericita Maria, fecioară sărmană, sau tânărul Marin, care se dădea și la mai mari nevoințe, omorându-și trupul cu multe osteneli și cu înfrânare. Apoi a sporit atâta cu darul lui Dumnezeu, încât a luat putere și asupra diavolilor, căci câți se aduceau chinuiți de duhuri necurate, pe aceia, punând mâinile sale și rugându-se, gonea pe diavoli dintr-înșii și-i făcea sănătoși.
Erau în mănăstirea aceea 40 de frați, toți împodobiți cu toată fapta bună și cu înțelepciunea duhovnicească, dintre care în fiecare lună se trimiteau la țarină 4 monahi pentru trebuințele mănăstirești, pentru că mănăstirea aceea avea țarinile sale afară, departe. Între mănăstire și țarinile mănăstirești în mijlocul drumului era o casă de oaspeți în care se odihneau frații care se duceau și se întorceau de la țarină, pentru depărtarea căii. Acolo, primitorul de oaspeți arăta multă dragoste pentru frați, dându-le deosebită cămară și odihnindu-i. Dar urâtorul binelui, diavolul, văzând viața cea îmbunătățită a tinerei fecioare cea în chip bărbătesc și dragostea cea mare a ei către Dumnezeu precum și osârdia ei cea mare către nevoințe și osteneli monahicești și, mai ales, bărbăția cea nebiruită în răbdare, s-a sculat asupra ei cu meșteșugurile sale, vrând să-i facă împiedicare în acea bună alegare a ei spre cer. Deci, ca să o mâhnească și să o defaime, a făcut prin vicleanul său meșteșug un lucru ca acesta:
Într-una din zile, egumenul acelei mănăstiri, chemând pe tânărul monah Marin, i-a zis: "Frate Marine, te știu cu viața desăvârșită în toate, dar mai ales întru ascultare. Să nu te lepezi a merge la slujba mănăstirească, căci frații se mâhnesc asupra ta, că nu ieși din mănăstire la țarină, ca să te ostenești acolo. Deci, mergi, o! fiule, ca mai multă plată să primești de la preabunul Dumnezeu, căci și Domnul nostru nu s-a înjosit a sluji ucenicilor săi. Acestea auzindu-le Marin de la egumen, s-a aruncat la picioarele lui, zicând: "Binecuvântează, cinstite părinte, că eu voi merge oriunde vei porunci". Deci, ieșind Marin cu ceilalți trei monahi la slujba mănăstirească, s-a odihnit pe cale în casa aceea de oaspeți și a rămas acolo.
Gazda aceea însă avea o fiică, de aceeași vârstă, pe care, un ostaș, odihnindu-se la acea gazdă, a prihănit-o noaptea și a zămislit în pântece. Apoi ostașul i-a poruncit ei, zicând: "De se va cunoaște lucrul acesta și te vor întreba părinții de unde-ți vine aceasta, să le spui că acel monah tânăr și frumos a dormit cu tine". După aceasta, trecând câtăva vreme, s-a cunoscut că fecioara este însărcinată, crescându-i pântecele și, întrebând-o cu cine a zămislit, a zis: "Acel monah tânăr și frumos, din viața de obște, care se cheamă Marin, a dormit cu mine și m-a lăsat însărcinată". Tatăl ei, mâhnit foarte, sculându-se, cu sârguință a mers la mănăstire, strigând cu mânie: "Unde este acel viclean și minncinos creștin, care ziceți că este monah?" Deci a venit la dânsul portarul mănăstirii, zicând: "Bine ai venit frate, de ce ești așa mâhnit și pentru ce strigi așa cu mânie. Încetează puțin din mânie, rogu-mă ție".
I-a răspuns gazda, zicând: "Să piară ceasul în care i-am cunoscut pe monahi. Vai mie! ce mi s-a întâmplat! Și ce să fac nu știu!" Înștiințându-se de aceasta egumenul, l-a chemat la sine și i-a zis: "Ce voiești frate, de ce ești mâhnit?". Răspuns-a gazda: "Ce să voiesc? Voiesc ca de acum înainte nici un monah să nu mai văd niciodată, nici să vorbesc cu dânsul". Întrebându-l egumenul pentru care pricină grăiește acestea, a răspuns: "Numai o fiică am avut, spre care îmi pusesem toată nădejdea că-mi va sprijini bătrânețele mele și iată ce a făcut Marin, căruia îi ziceați că este dreptcredincios și monah bun; el a însărcinat pe fiica mea".
Auzind aceasta, egumenul s-a mirat foarte și i-a zis lui: "Ce să-ți fac, fiindcă nu este Marin aici, căci nu s-a întors încă de la slujbă, iar de va veni nimic nu-i voi face, fără numai îl voi izgoni din mănăstire". După aceasta, a venit Marin cu alți trei frați și, chemându-l egumenul, i-a zis: "Frate asta este viața și nevoința ta? Odihnindu-te în casa de oaspeți, oare ai prihănit pe fiica gazdei și ai lăsat-o însărcinată? Iată, tatăl ei, venind aici, pe toți ne-a ocărât pentru tine". Marin, auzind acestea, a căzut cu fața la pământ, zicând către egumen: "Iartă-mă, părinte, pe mine, păcătosul, iartă-mă pentru Domnul, că am greșit ca un om". Atunci egumenul, mâniindu-se foarte, a izgonit pe Marin din mănăstire cu necinste.
Ieșind nevinovatul Marin din mănăstire, petrecea înaintea porților, fără de acoperământ, răbdând frigul și arșița. Iar cei ce intrau și ieșeau îl întrebau, zicând: "De ce șezi aici, pătimind fără acoperământ?" Iar el le răspundea: "Am greșit și pentru aceea sunt izgonit din mănăstire". Iar când a venit vremea ca fiica gazdei să nască, a născut prunc parte bărbătească, pe care, luându-l gazda, a mers la mănăstire și a aflat pe Marin în fața porții șezând și aruncându-i pruncul, s-a dus îndată. Marin, luând pruncul în mâinile sale, a zis cu tânguire: "Vai mie! ticălosului și lepădatului, eu cu adevărat primesc cele vrednice după faptele mele. Iar acest amărât prunc pentru ce să moară lângă mine?" Deci, a început a cere lapte de la păstori și a hrăni pe prunc, ca un adevărat tată. Dar nu era destul nevinovatului Marin ca să pătimească în toate zilele frigul și zăduful, rușinea și lipsa, ci și pruncul îi făcea nu puțină mâhnire și supărare, plângând și întinându-i hainele. Așa a chinuit într-o pătimire rea ca aceea trei ani, răbdând și mulțumind lui Dumnezeu, iar după trei ani le-a fost milă fraților de Marin și, adunându-se toți, au mers la egumen, zicându-i: "Cinstite părinte, destul este fratelui Marin pocăința pe care a suferit-o. Ne rugăm ție, să-l primești iarăși în mănăstire și, mai ales, că înaintea tuturor și-a mărturisit greșeala sa".
Egumenul, nevrând să-i asculte și nevoind să primească pe Marin în mănăstire, au început iarăși monahii a-i zice: "De nu vei primi pe fratele Marin iarăși în mănăstire, o! părinte, apoi și noi toți ne vom duce. Cum putem să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greșelile noastre, dacă noi nu iertăm fratelui nostru care pătimește de trei ani înaintea porții, fără de acoperământ". Niște cuvinte ca acestea auzindu-le egumenul de la monahi, le-a zis lor: "Cu adevărat, pentru păcatul pe care l-a făcut Marin nu este vrednic să intre aici, dar pentru dragostea și rugăciunile voastre îl voi primi". Deci, chemând pe Marin înaintea tuturor, i-a zis: "Frate, nu ești vrednic să stai la locul cel dintâi între frați, pentru păcatul cel făcut de tine, dar pentru dragostea fraților celor ce mă roagă, te voi primi în locul cel mai de pe urmă și să fii decât toți mai pe urmă". Atunci Marin a început a grăi către egumenul cu lacrimi: "Și acesta mare lucru este, prea cinstite părinte, că-mi poruncești să intru înăuntrul mănăstirii, ca să mă învrednicesc a sluji sfinților mei părinți".
Astfel, egumenul, primind iarăși pe Marin, îi poruncea să facă cele mai proaste și mai de pe urmă lucruri mănăstirești. El pe toate acelea le săvârșea cu mare sârguință și frică, cu inima înfrântă și cu duh smerit. Dar avea cu sine Marin și pe prunc, care, umblând după el, striga: "Tată, tată". Și cerea hrana cea trebuincioasă lui. Pentru aceea, nu numai cu alte nevoi și rele pătimiri era strâmtorat Marin, ci se îngrijea și pentru hrănirea pruncului, care mai pe urmă, venind în vârstă potrivită, a sporit bine întru smerenie și întru ascultare cu rugăciunile celui ce părea tatăl său. Era drag tuturor pentru faptele sale bune. Apoi l-a învrednicit rânduielii monahicești. Însă toate acestea au fost după moartea fericitului Marin, al cărui sfârșit a fost astfel:
După o năpastă ca aceasta și după atâtea primejdii și rele pătimiri, văzând Hristos Domnul credința și răbdarea miresei Sale, care în chip bărbătesc bine i-a plăcut Lui și voind să o mângâie după necazuri și după osteneli să o odihnească, a luat-o pe ea în veșnicele locașuri ale Raiului, în cămara cea cerească, neștiind nimeni, pentru că a murit în chilia sa și nimeni nu știa - de dânsa. Apoi, văzând egumenul că fratele Marin de trei zile nu vine nici la cântarea bisericească, nici la slujba mănăstirească, a întrebat pe frați, zicând: "Unde este părintele Marin? că trei zile au trecut de când nu-l văd. Totdeauna venea întâi, iar acum nu-l vedem. Mergeți în chilia lui ca să vedeți, oare n-a căzut în vreo boală?"
Atunci s-au dus frații și au aflat pe Marin răposat întru Domnul și pruncul șezând lângă dânsul, plângând. Frații, degrab alergând, au spus egumenului: "Fratele Marin a adormit". Egumenul, auzind aceea, s-a mirat și a zis: "Cum a ieșit sufletul lui? Ce răspuns va da lui Dumnezeu de păcatul său?". Apoi a poruncit să se îngrijească ca de obicei, trupul lui. Și, pregătind frații trupul lui Marin pentru îngropare, l-au aflat că a fost femeie cu firea, apoi, spăimântându-se, începură toți cu un glas a striga :
"Doamne, miluiește".
Egumenul, auzind strigarea fraților, se mira și a întrebat: "Ce este aceasta?". Iar ei au răspuns cu mirare: "Fratele nostru Marin este femeie cu firea". Alergând egumenul și văzând lucrul cel minunat și neașteptat, s-a aruncat la picioarele sfintei și, cu multe lacrimi, striga: "Iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase, că am greșit întru neștiință, mâhnind atât de mult pe sfânta și curata Mireasa ta". Și iarăși, căzând la sfintele ei moaște, striga: "Aici să mor la cinstitele tale picioare, până ce voi câștiga iertarea greșelilor mele, cu care am greșit, o! sfânto". Astfel plângând el mult și tânguindu-se, a venit un glas de sus, zicându-i: "De ai fi făcut aceea întru știință, nu s-ar ierta ție, dar de vreme ce, neștiind, ai greșit, iertate sunt greșalele tale". Sculându-se egumenul de la cinstitele ei moaște, a trimis îndată omul care adusese copilul, zicând: "Vino la noi degrab căci am trebuință să-ți spun ceva". Venind acela în mănăstire, egumenul a zis: "Fratele Marin a murit". El a răspuns: "Dumnezeu să-i ierte păcatul pe care l-a făcut fiicei mele". Egumenul i-a zis: "Pocăiește-te, o! frate, căci ai greșit înaintea lui Dumnezeu și pe mine m-ai înșelat cu cuvintele tale că am greșit și eu prin tine, căci Marin este cu adevărat femeie". Auzind acestea, omul s-a înspăimântat și tăcea ca un mut. Egumenul, luându-l de mână l-a dus la locul unde zăcea sfântul trup al fericitei Maria, cel cu cinste îngrijit și i-a arătat că este parte femeiască și fără de vină năpăstuită pentru prihănirea fiicei lui.
Atunci omul, văzând acea minune neașteptată, a început a plânge și a se tângui. Apoi, egumenul cu monahii, cântând cele de deasupra gropii, au pus cu cinste curatul și feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui Hristos în mănăstire, la loc cinstit. După aceea, a venit fiica gazdei, muncită de diavol și a mărturisit tot adevărul, înaintea tuturor, spunând cine a amăgit-o pe ea și a îngreunat-o și cum i-a poruncit să clevetească pe tânărul monah, adică pe fecioara pe care toți o socoteau că este parte bărbătească.
După ce aduseră pe cea îndrăcită la mormântul Sfintei Maria, îndată a ieșit dintr-însa diavolul și s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Atunci, toți, văzând acea minune, au preamărit pe milostivul Dumnezeu, pentru darul Lui cel minunat și pentru răbdarea Sfintei Maria, roaba Lui, care a petrecut până la moarte, nearătând nimănui taina că este femeie și cum a răbdat năpastă și multe rele pătimiri, pentru împărăția cerurilor."
Deci și noi, o! iubiți frați, să urmăm bărbăției, statorniciei și răbdării ei, ca să aflăm milostivire și dar în veacul ce va să vie de la marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă și stăpânire, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu