Va veni o zi când inima ta va cânta rugăciunea

 

"Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai

1951, povesteşte Octavian Anastasescu - am ajuns la Târgu-Ocna. In cele trei luni şi jumătate cât am stat în această închisoare l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. 

Fusesem prevenit de ceilalți că este un sfânt în viață. Lucrul acesta l-am simţit şi il mărturisesc şi eu. Din mai multele întâmplări deosebite trăite în preajma lui, o să mă opresc doar la câteva.

În discuțiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui lisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie

trebuia însoțită cu un cuvânt al rugăciunii. Mă străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupație.

Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Îi spuneam că mă silesc, dar cu toată străduința mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa cum trebuie, adică cu inima.

- Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în viața ta, când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi.

Aceste cuvinte ale lui, pe care nu le-am prea luat în seamă, au fost o adevărată profeție. După eliberarea din închisoare mi s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Nu aveam voie să ies din perimetrul stabilit de Securitate. Intr-o zi nu am mai ținut cont de această interdicţie şi m-am dus să vizitez un prieten. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama îngrijorată. Securitatea mă căutase şi cum nu m-au găsit, l-au luat pe tata lăsând vorbă să mă prezint a doua zi la ei. A doua zi m-am dus la Securitate. 

M-au băgat într-un fost garaj, transformat într-un fel de sală de şedinţe. Apare o haită de vreo 5-6 securişti, se aşează şi încep intrebările de rutină. În timp ce le răspundeam, s-a petrecut un lucru deosebit. Parcă am fost învăluit intr-un fel de sferă luminoasă. Am simțit un parfum

ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. Îmi auzeam inima cântând in timpul acesta rugăciunea: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul»>. Mă

simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitației fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama ce se petrecea cu mine şi continuau să-mi pună întrebări. Interesant e faptul că auzeam că mi se pun întrebări, dar nu înțelegeam ce mi se spune. De asemenea îmi auzeam vocea răspunzându-le, fără să știu ce spun. Starea aceasta deosebită a durat trei,

poate chiar patru ore. La un moment dat, unul dintre a spus:

- Să lăsăm asta!

In momentul acela starea a dispărut şi

lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat.

La anchetarea mea asistase şi un plutonier însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe când ieşeam din cameră mi-a spus:

- Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de Securitate!

Ce întrebări au putut să-mi pună? Ce am răspuns eu? Nu ştiu. Mi-am amintit cum Hristos spunea apostolilor să nu se îngrijoreze când vor fi duşi la regi şi împărați pentru că li se va da cuvânt căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă. Mi-am amintit de asemenea că Valeriu îmi proorocise despre momentul acesta atunci când mi-a spus că îmi voi auzi inima cântând rugăciunea lui lisus.

Despre darul înainte-vederii pe care îl avea îmi dădusem seama şi din alte situații. Odată, de Înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, iar eu priveam şirul de lumini al credincioşilor care coborau cu lumânările aprinse de la schitul de pe Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un moment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam.

- la uite, acum au ajuns la o serpentină, acum fac un ocol.

Stând în pat şi uitându-se la mine, îmi descria cu exactitate tabloul acesta al creştinilor care se întorceau cu lumânările aprinse de la schit. Lucrul acesta m-a impresionat deosebit. Dar nu a fost numai asta.

Într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o noapte înainte. Visul acesta era o repetare a unuia mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte înainte de a fi arestat m-am visat într-o biserică. Am petrecut mai mult timp uitându-mă la picturile de pe pereţi. Am încercat apoi să ies din biserică. Am dat ocol bisericii pe dinauntru, căutând să ies, dar nu am găsit nici o uşă. Tot încercând să ies fără succes, m-am trezit. Dimineața i-am povestit mamei visul.

• Asta-i închisoare, mamă! - spune ea.

În noaptea următoare, pe la miezul nopții, am fost arestat. La Târgu-Ocna visul s-a repetat. Se făcea că eram în aceeaşi biserică, i-am recunoscut picturile. Încercam iarăşi să ies din biserică. De data asta am reuşit. Nu ştiam cum să înțeleg visul.

Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai mult, îmi ajunsese la urechi un zvon că în zilele următoare urma să fiu mutat cu cei care veniseră de la Piteşti şi care încercau să înceapă reeducarea aici, la Târgu-Ocna. Perspectiva aceasta mă îngrozea pur şi simplu. Mă gândeam chiar la sinucidere.

Ingrijorat, i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi

mutat în cameră cu reeducații.

- Nu-ţi fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi eliberat.

Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezând că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat.

-Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el.

Chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat:

- Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ți bagajul!

M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi - aşa cum a spus Valeriu - am fost eliberat" 

"Sfântul Inchisorilor" - Valeriu Gafencu

Mărturie dată de Octavian Anastasescu monahului Moise în februarie 2006.