Umilință crestinească

       

                                   

 "Vai, prin câte nu ne învățăm noi de a înfrâna curiozitatea și vorba cea multă și fără rânduială, și cu toate acestea tot nu ne stăpânim, ci cenzurăm viața altora, de ce cutare e beteag, de ce celălalt e sărac? Și cu chipul acesta, tot vorbind în zadar, noi am putea să cădem într-o nesfârșită aiurare: de ce cutare, bunăoară, este femeie, și nu bărbat, sau de ce nu sunt toți bărbați. De ce bou, de ce asin, de ce câine, de ce lup, de ce piatră, de ce lemn, și în fine cuvântul s-ar întinde la infinit? De aceia și Dumnezeu a pus hotare și măsura cunoștințelor noastre, pe care le-a așezat în natură. Și privește cât e de mărginită curiozitatea omului, râd când noi privim înălțimea și distanța de la pământ la cer nu pătimim nimic, deîndată însă ce ne suim într-un turn înalt, și voim ca să ne uităm puțin în jos plecându-ne capul, imediat ne cuprinde o amețeală și întunecime a vederilor. Spune-mi acum cauza acestui fapt; însă nu o vei găsi. Pentru ce ochiul are cea mai mare putere, și este stăpânit de lucrurile cele mai depărtate ? Ar putea vedea cineva același fapt petrecându-se și cu urechea. Nu ar putea să strige însă atât de tare, ca să se umple aerul de strigarea lui, nici nu ar putea să audă dintr-o depărtare atât de mare, pe cât poate să o cuprindă ochiul. De ce, deci nu sunt egale toate membrele corpului? De ce unul din ele nu a căpătat același servicii, ca altul, și nici nu este în același grad de necesitate cu acela ? Și Pavel a cercetat acestea, sau mai bine zis nu a cercetat, căci era înțelept, ci a ajuns la acea concluzie înțeleaptă din pasajul unde zice: „A pus Dumnezeu mădularele, pe unul fiecare dintr-însele în trup, precum a voit" (I Corint. 12, 18), adică a atribuit voinței lui Dumnezeu totul, rămânând ca noi să-i mulțumim lui pentru toate. De aceia și zice: „Mulțumiți pururea pentru toate". Aceasta e datoria servului recunoscător, aceasta a înțeleptului, aceasta a omului cuminte, iar aceia a omului flecar, a celui ce nu are nici o ocupație și a celui curios pentru orice. Nu vezi cele ce se petrec cu servitorii? Nu vezi că acei ce sunt flecari și vorbesc multe, acei care examinează cu curiozitate faptele stăpânilor, pe care dânșii vor poate a le ascunde, nu vezi zic, că aceștia sunt disprețuiți și considerați ca netrebnici, pe când pe cei cuminți și recunoscători, pe cei care numai un lucru văd înaintea ochilor lor - cum să-și îndeplinească serviciul lor - nu vezi cum stăpânii sunt mulțumiți de ei? Cel ce vorbește multe, nu face nimic, pe când cel ce lucrează mult, nu vorbește nimic fără timp și fără rost. De aceia Pavel zicea despre văduve: „Nu numai că se învață a fi fără de lucru, umblând din casă în casă, ci și limbute, grăind cele ce nu se cade" (I Timot. 5, 13). Spune-mi, care este cea mai mare deosebire - aceia a vârstei noastre către vârsta copiilor, sau aceia a lui Dumnezeu către vârsta oamenilor? Deosebirea noastră de liniari, sau aceia a lui Dumnezeu față de noi ? Faptul e lămurit. De ce deci tu cerni cu atâta curiozitate lucrurile? Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate. Dar ce? «Cum voi răspunde elinului, zici, care mă va întreba despre pronie» ? El voiește a afla de la mine, dacă este pronie, căci nu crede că este cineva care să se preocupe de lume». Ei bine, întorcând cuvântul întreabă-l și tu pe el dacă este pronie, pe care el o tăgăduiește, și spune-i: «cum că este pronie, e cert din cele ce ai zis,- dar cum că acea pronie e nepricepută de mintea omenească, e cert din aceia că nu găsim cuvântul de ce așa, și nu altminterea. » Dacă noi oamenii nu știm de multe ori modul de administrare în afaceri de ale noastre, și multe din împrejurări ni se par de cele mai multe ori absurdități, și de multe ori ne plecăm și concedăm acelor împrejurări, apoi cu atât mai mult suntem datori de a ne pleca și a conceda proniei dumnezeiești, mai ales că nici nu rezultă din acea pronie ceva absurd - după credința creștinească. De aceia deci să-I mulțumim pentru toate, și iarăși pentru toate să-l proslăvim. „Plecându-vă unui altuia, zice, intru frica lui Dumnezeu”. Dacă te pleci de multe ori stăpânitorului, fie pentru sfiala ce o ai către dânsul, fie pentru interesele tale materiale, apoi cu atât mai mult ești dator să te pleci pentru frica de Dumnezeu. Această supunere s-ar părea că este consecința vreunei sclavii, însă în cazul de față ea nu este sclavie, căci nu doar unul se pune în rândul celor liberi, iar celălalt în rândul sclavilor, ci stăpâni și sclavi sunt la un loc, și e mult mai bine de a se servi unii pe alții. Cu chipul acesta e cu mult mai de preferat de a fi sclav aici, decât liber în altă parte. Cum că este așa, ascultă: fie de exemplu, cineva, care ar avea o sută de servitori, și nimeni să nu le servească lor cu ceva; fie apoi alți o sută de prieteni, care s-ar servi unii pe alții la toate nevoile lor; ei bine, care din aceștia vor viețui cu mai multă plăcere, și cu mai mare veselie sufletească? Aici nu vei vedea iuțeală, nici mânie, sau altceva de acest fel, pe când la cel dintâi vei vedea stăpânind frica și groaza. Acolo totul se face din poruncă, pe când la acești din urmă din bunăvoință; acolo se servesc și servesc din silă, pe când aici se servesc unii pe alții din dragoste. Astfel voiește Dumnezeu; de aceia a spălat picioarele ucenicilor săi. Mai mult încă: dacă voiești a cerceta cu exactitate, apoi vei vedea și la stăpâni multă asemănare cu sclavia. Pentru că în adevăr ce este, dacă fudulia lui nu-l lasă de a da pe față acea sclavie ? Când tu îi dai serviciul tău corporal, iar el îți îngrijește corpul și-l hrănește cu mâncări, cu haine, cu încălțăminte, și altele, apoi aceasta nu este oare proba sclaviei lui ? Când tu nu-i dai serviciul tău, și nici el nu-l dă pe al său, atunci el este liber și nici o lege nu-l poate obliga de a te servi fără să fie recompensat. Deci dacă aceasta se petrece când e vorba de sclavi, apoi ce absurditate poate fi când faptul acesta se petrece între cei liberi? „Plecați-vă unul altuia, zice, întru frica lui Dumnezeu". Câtă mulțumire sufletească nu simțim, când știm că avem și plată pentru aceasta! Dar el nu voiește a se pleca ție? Ei bine, pleacă-te tu lui; și vezi că nu zice numai ca să asculți, și ca să te pleci și să te supui lui, adică să te găsești față de toți ca către niște stăpâni, căci cu modul acesta îl vei face pe toți cât mai curând sclavii tăi, legați cu cea mai grozavă putere a sclaviei. Atunci mai cu seamă îl vei supune, când tu ne- folosindu-te cu nimic de la dânșii, le vei da cu toate acestea serviciul tău. Aceasta este „Plecându-vă unul altuia, întru frica lui Dumnezeu“, adică să ne stăpânim de toate patimile, să servim lui Dumnezeu, și să întreținem dragostea unul către altul. Pentru că numai atunci vom putea să ne învrednicim de filantropia lui Dumnezeu, prin harul și îndurarea Unuia născut al său Fiu, căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine slavă, stăpânirea și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin."

SFANTUL IOAN GURĂ DE AUR 

Omilia 21