Trupul are povățuitor ochiul.

 

                                

"Trupul are povățuitor ochiul, și dacă acesta vede (bine) îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate niște locuri stufoase și năpădite de spini și mlaștini. Printre ele se înalță limbi de foc, săbii înfipte (cu tăișul în sus), se deschid prăpăstii și se află multă apă. Cel care este sprinten și atent, și are ochiul povățuitor, trece cu mare grijă prin acele locuri rele, ferindu-și din toate părțile haina, cu mâinile și cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe și de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Același ochi – care este lumina trupului – îl păzește pe acesta ca să nu se prăbușească în prăpăstii, să nu fie înghițit de ape, sau să fie vătămat de vreun rău. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede și cu grijă, ținându-și strâns veșmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzește pe sine nevătămat și-și păstrează haina neruptă și nearsă. Iar dacă prin aceleași locuri trece un alt om, neatent, (cu pas) molatec și leneș, fluturându-și haina încoace și încolo, fie că o sfâșie pe aceasta prin tufe și prin mărăcini, fie că o arde – pentru că n-o ține strâns lângă el –, fie că o taie în săbiile care îi sunt înfipte în preajmă, fie că o murdărește în noroi, într-un cuvânt, își strică numaidecât haina cea nouă și frumoasă din pricina negrijii, a moliciunii și a lenei sale. Iar dacă, în continuare nu este atent (și nu dă ascultare) ochiului, el însuși cade în prăpastie ori în ape și se îneacă.În același chip (trebuie) să se poarte și sufletul, care poartă învelișul trupului întocmai ca pe o haină frumoasă. Folosindu-se de puterea judecății, care conduce atât sufletul, cât și trupul, să treacă printre tufele și spinii acestei vieți, prin noroi, prin foc și peste prăpăstii, adică printre poftele, dezmierdările și necuviințele acestui veac. Este dator ca, de pretutindeni, cu bărbăție, sârguință și luare-aminte să se păzească și să se ferească pe sine însuși și haina trupului, ca nu cumva să se sfâșie de tufele și mărăcinii lumii acesteia – adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământești –, și de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, ferește limba ca să nu grăiască cele deșarte, oprește mâinile și picioarele de la săvârșirea faptelor rele. El dispune de voință pentru a întoarce și a împiedica mădularele trupului de priveliștele cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase și de la îndeletnicirile lumești și viclene. (În același timp) sufletul se ferește pe sine de visările cele rele, își păzește inima și împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se și sârguindu-se, și oprind din toate părțile și cu luare-aminte mădularele trupului de la răutăți, sufletul păzește nespintecată, nearsă, neîntinată și bună haina trupului și se păzește și pe sine prin puterea de a cunoaște, de a înțelege și de a discerne, și mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească și ajutat fiind și de Domnul, este păzit cu adevărat de relele pe care le-am pomenit. Pentru că atunci când Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieții, de grijile materiale, de legăturile pământești și de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzește nevătămat acest suflet, încât el străbate cu bine acest veac al răutății. Și astfel (acest suflet) dobândește laudele lui Dumnezeu și ale îngerilor, pentru că a păstrat bine haina sufletului și pe sine însuși, respingând, pe cât i-a fost cu putință, orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Dumnezeu, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia."

omilia4

Sfântul Macarie Egipteanul.