"Potrivit Sfinților Părinți, la începutul vieţii duhovniceşti rugăciunea se face în duh de pocăință, cu simţământul păcătoseniei şi al îndepărtării noastre de Dumnezeu, aşa încât odată cu tânguirea duhovnicească izvorâtă din pocăința pentru greşeli să vină şi lacrimile. Lacrimile dau mărturie că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea noastră a fost primită de Dumnezeu.
Tânguirea inimii este de mare trebuinţă pe primele trepte ale pocăinţei. Prin tânguire și lacrimi omul se curățește de păcate şi arată adevărata lui pocăință înaintea lui Dumnezeu. Tânguirea după Dumnezeu nu are nicio legătură cu plânsul lumesc. Această tânguire nu duce la melancolie, la deznădejde, la disperare. Dimpotrivă, duce la nădejde şi bucurie, de aceea şi Sfinții Părinţi au numit-o,,tânguirea de bucurie aducătoare", întristarea bucuroasă. Aceasta ascunde înlăuntrul ei mângâierea de care ne-a vorbit Hristos Însuşi:,,Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" .
Când omul înțelege şi simte distanţa care îl desparte de Mântuitorul Hristos, ajunge la tânguire şi lacrimi. Tânguirea cuprinde în ea pocăinţă, osândire de sine, dar şi sete, dor de Dumnezeu."
MISTAGOGIA RUGĂCIUNII
ARHIMANDRITUL EFREM VATOPEDINUL

Comentarii
Trimiteți un comentariu