"Stăpînind frîiele trupului din afară curățim trupul dinăuntru"

 

Fugiţi de desfrînări!" (1 Cor. 6, 18) Stăpînind frîiele trupului din afară curățim trupul dinăuntru

Înfrînarea este un nume de obşte, care se adaugă la numele tuturor virtuților. Deci cel ce se nevoieşte trebuie să se înfrîneze în toate. Căci precum oricare mădular al omului, chiar dacă e dintre cele mai mici, de va fi tăiat face urîtă întreaga înfățișare a omului, fie cît de mic mădularul care lipseşte, tot aşa cel ce neglijează chiar şi numai o singură virtute strică toată frumusețea înfrînării fără să ştie. Se cuvine deci să ne ostenim nu numai pentru virtuțile trupeşti, ci şi pentru cele care pot curăți omul nostru cel dinlăuntru. Căci ce folos va avea cel ce-şi păzeşte trupul feciorelnic, dacă sufletul și-l lasă să desfrîneze cu dracul neascultării? Sau cum se va încununa cel ce s-a înfrînat de la lăcomia pîntecelui și de la toată pofta trupească, dar n-a avut grijă de închipuirea de sine și de iubirea de slavă şi n-a răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura cu care se va măsura lumina dreptății celor ce au împlinit faptele dreptății în duh de smerenie? ...

Postul are în sine laudă, dar nu la Dumnezeu. Căci este numai o unealtă, ducind spre cumpătare pe cei ce vor. Deci cei ce se nevoiesc nu se cade să se fălească cu el, ci să aştepte numai cu credință în Dumnezeu sfîrşitul după care o doresc. Căci meşterii nici unui meşteşug nu se laudă cu uneltele lor ca şi cînd ar fi rezultatul meşteşugului lor, ci aşteaptă fiecare să isprăvească lucrul de care s-a apucat, ca din el să arate destoinicia meşteşugului lor.... Precum trupul îngreunat de mulțimea mîncărilor face mintea molîie şi greoaie, tot aşa cînd e slăbit de prea multă înfrânare face partea contemplativă a sufletului posomorită şi neiubitoare de cunoştinţa Deci mîncările trebuie să se potrivească cu starea trupului. Cînd trupul e sănătos, trebuie să fie chinuit atît cît trebuie, iar cînd e slăbit, să fie îngrijit, dar cu măsură. Căci cel ce se nevoieşte nu trebuie să-şi slăbească trupul decît atîta cît trebuie ca să-i înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupuluiși sufletul sa se curățească după cuviință... 

Că vederea, gustul şi celelalte simțuri slăbesc ținerea de minte a inimii când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintii Eva. Căci, pînă ce n-a privit cu plăcere la pomul oprit, îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeieşti, nedîndu-şi seama, din această pricină, de goliciunea ei. Dar cînd a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă şi în sfîrşit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorința după împreunarea trupească, aprinzîndu-se de patimă prin faptul că era goală. Şi astfel toată pofta ei și-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecînd, din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei şi greşeala lui Adam. De atunci, cu anevoie îşi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu sau de poruncile lui. Deci noi, privind pururea în adîncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în această viață înşelătoare ca nişte lipsiţi de vedere. Căci e propriu înţelepciunii duhovniceşti să păzească pururea neînaripat dorul privirilor. La acestea ne îndeamnă și mult încercatul Iov, zicînd: „Inima mea nu s-a luat după ochii mei" (31, 7). Lucrul acesta este cu adevărat semnul celei mai de pe urmă înfrînări. 

[Diadoh al Foticeii, I, 306-308; 310-311]

Cartea Filocaliilor