Simțurile omului

 

                                   

"Dar viața aceasta lăuntrică a omului nu se desfășoară în mod izolat, ci într-un contact sau într-un raport necontenit al omului cu lumea. După cum ia omul o atitudine sau alta față de lume, se modifică funcțiunea facultăților lui sufletești și stările lui lăuntrice, care la rândul lor se manifestă apoi în atitudinile lui ulterioare.Omul e dotat cu percepție sensibilă (simțire) și cu minte, ca cele două organe de sesizare a realității. Însuși faptul că e dotat cu acestea arată că omul nu e făcut ca o ființă ce poate trăi separat de orice altă realitate. Prin simțire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute. Normal este ca simțirea să fie numai un prilej prin care rațiunea ca funcție discursivă a minții să ia cunoștință de rațiunile divine ce se ascund în lucruri. Așadar simțirea trebuie să stea în slujba minții. Când nu se întâmplă aceasta simțirea lucrează singură, nepreocupându-se decât de aspectul văzut, frumos la vedere și gustos la mâncare, al lucrurilor; sau își subordonează rațiunea, care în loc de- a struni simțirea, de-a o călăuzi, îi făurește argumente pretins raționale pentru această comportare, și născocește moduri de satisfacere a dorințelor ei. Lumea devine astfel pur materială. Iar facultățile sufletești s-au abătut de la firea lor. Astfel simțirea n-a mai rămas percepție sensibilă obiectivă, ci a devenit "simțire" afectată în mod exagerat de plăcere și durere. Puterile sufletești ale poftei și iuțimii, menite să dorească cele spirituale și să lupte pentru ele, își pun energia lor la dispoziția simțirii și astfel omul poftește cu tărie ceea ce place simțirii și urăște cu toată puterea ceea ce e dureros pentru simțire, rațiunea aducând argumente pentru căutarea plăcerii și fuga de durere și născocind modalități pentru aflarea plăcerii și evitarea durerii. Dar efectele acestei orientări sunt multiple: pe de o parte lumea se îngustează pentru om numai la cele văzute și materiale, iar nemaivăzându-se rațiunile divine din lucruri, nu se mai străvede nici Dumnezeu; pe de altă parte în om totul reducându-se la lucrarea simțirii sau punându- se în slujba ei, omul se unilateralizează, devenind întreg numai simțire, poftă și mânie, sau numai patimă și iraționalitate. Cu alte cuvinte ansamblul lume-Dumnezeu în continuă lărgire, se reduce pentru om, legătura acestuia cu el se slăbește și se împuținează, împuținându-se și viața lui lăuntrică. Cu cât uită mai mult de Dumnezeu, cu cât neglijează mai mult lumea, cu înțelesul ei larg, cu atâta se sărăcește și se denaturează și viața omului. Păcatul, departe de-a însemna o afirmare și o lărgire a omului și a legăturilor lui cu lumea, e o diminuare a omului și o îngustare a lumii. Iar mântuirea din păcat departe de-a însemna o preocupare a omului exclusiv de sine și de Dumnezeu și eventual o îngustare a omului, e o lărgire a lui prin activarea legăturilor cu lumea eliberată și repusă în orizonturile ei tot mai lărgite și prin această lume cu Dumnezeu. Omul păcătuiește și se mântuiește devenind duh, adică privind lumea din adâncul unei vieți străbătute de Duhul dumnezeiesc."

Sfântul Maxim Mărturisitorul.