Un sihastru temător de Dumnezeu și sporit în bunătăți, care ședea într-un munte pustiu, la hotarele cetății Antinoa, din Egipt, de la care mulți se foloseau prin cuvintele și lucrurile lui. Astfel fiind el, l-a ispitit vrăjmașul, ca și pe toți bărbații cei îmbunătățiți, și i-a dat un gând ca acesta: "Nu se cade ție ca să-ți lucreze sau să-ți slujească alții și nici nu ești vrednic să slujești cuiva; dar de nu slujești altora, apoi măcar ție să-ți slujești. Deci, sculându-te, mergi în cetate, și-ți vinde coșurile pe care le lucrezi, cumpără-ți cele de trebuință și întoarce-te îndată la liniște, ca nici unuia să nu-i faci greutate". Aceasta l-a sfătuit înșelătorul, zavistuind liniștea lui, precum și îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu și folosul multora, pentru că vrăjmașul pretutindeni se sârguiește să vâneze pe toți.
Deci sihastrul, supunându-se ca unui gând bun, a ieșit din chilia sa, neînțelegând meșteșugurile cele viclene ale diavolului, deși era cunoscut, lăudat și de mirare la toți. După multă vreme, văzând o femeie și vorbind mult cu ea, din neluarea sa aminte s-a împiedicat și, mergând la un loc pustiu, povățuindu-l vrăjmașul, a căzut cu ea lângă un râu și îndată a înțeles că s-a bucurat vrăjmașul de căderea lui. Iar el voia să se deznădăjduiască, de vreme ce a mâhnit pe Duhul Sfânt, pe îngeri și pe sfinții părinți, dintre care mulți, locuind în cetăți, au biruit pe vrăjmaș. Deci se mâhnea foarte mult de aceasta, neaducându-și aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc spre El și, uitând tămăduirea greșelii, voia să se arunce în repeziciunea râului, spre cea mai desăvârșită bucurie a diavolului. Dintr-o durere sufletească mare ca aceea, a slăbit cu trupul. Și de nu i-ar fi ajutat mai pe urmă milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăință, spre bucuria diavolilor.
Venindu-și în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăință și în rea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu prin lacrimi și prin tânguire. Atunci iarăși s-a dus în chilia sa, astupând ușa și, precum este obiceiul a plânge asupra mortului, astfel plângea rugându-se lui Dumnezeu, postind și priveghind.
Apoi cu toată strâmtorarea și-a slăbit trupul și nici așa nu i se părea că-și face pocăință îndestul pentru păcatul ce făcuse. Iar frații, după obicei, venind de multe ori la dânsul pentru folos și bătând în ușă, el le răspundea, zicând:
"Nu pot să deschid pentru că am dat cuvânt lui Dumnezeu ca astfel să mă pocăiesc un an, ci, rugați-vă pentru mine, nevrednicul".Căci bătrânul nu găsea cum ar putea să le răspundă, ca să nu se smintească auzind de căderea lui în păcat, de vreme ce era socotit de dânșii ca un foarte cinstit și mare monah. Și a petrecut tot anul postind și pocăindu-se.
Venind noaptea Învierii lui Hristos și luând o candelă nouă, a grijit-o, turnând untdelemn. Apoi, punând-o într-un vas nou, a acoperit-o și de cu seară a stat la rugăciune, zicând: "Îndurate și milostive Doamne, Cel ce voiești ca și păgânii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre, miluiește-mă pe mine, care mult Te-am mâniat și spre bucuria vrăjmașului multe am făcut. Iată, acum sunt mort, ascultând pe vrăjmașul.Dar Tu, Doamne, Cel ce miluiești pe cei necurați și nemilostivi și-i înveți a milui pe aproapele, miluiește și Te milostivește spre a mea ticăloșie, pentru că nimic nu-Ți este Ție cu neputință.
Milostivește-Te, că de iad s-a apropiat sufletul meu; fă milă, că ești bun și milostiv, ca Unul ce voiești ca și trupurile cele ce nu sunt să le înviezi în ziua Învierii. Auzi-mă, Doamne, că s-a stins duhul și a slăbit trupul meu pe care l-am întinat; deci nu pot viețui, fiind nevrednic, iar de frica Ta lipsindu-mă, am îndrăznit a mă apropia spre pocăință. Ție mă rog, iartă-mi greșeala. Îndoit păcat am: căderea și deznădăjduirea. Deci, înviază-mă pe mine cel pierdut și poruncește ca prin al Tău foc să se aprindă candela aceasta; ca astfel luând încredințare de iertare, prin îndurările Tale cele mari, cealaltă vreme a vieții ce mi-o vei dărui să o petrec întru frica Ta, păzind poruncile Tale și mai cu osârdie să-Ți slujesc Ție".
Acestea grăindu-le în noaptea Sfintei Învieri, cu multe lacrimi s-a sculat să vadă de s-a aprins candela și, descoperind vasul, a văzut că nu se aprinsese. Apoi iarăși căzând pe fața sa, se ruga, zicând: "Știu, Doamne, că nevoința îmi era înainte ca să mă încununez și n-am luat aminte la cărările mele, voind mai mult să mă arunc în calea celor necurați, prin dulceața trupească. Deci, miluiește-mă, Doamne, că iată mărturisesc bunătății Tale a mea păcătoșenie înaintea tuturor îngerilor și a drepților, și de nu s-ar sminti oamenii, apoi înainte a toată lumea aș mărturisi căderea în păcat. Miluiește-mă, Doamne, pe mine cel ce mă mărturisesc, ca și pe alții să-i învăț; așadar, Doamne, înviază-mă".
Astfel, rugându-se de trei ori, a fost auzit și, sculându-se, și-a aflat candela arzând, apoi s-a bucurat foarte mult, întărindu-se cu nădejdea către Dumnezeu.Și se minuna de darul lui Dumnezeu cel atât de mare și de milostiva Lui iubire de oameni, veselindu-se cu duhul, că l-a încredințat Dumnezeu de iertarea păcatului lui, auzindu-i smerita lui rugăciune și zicea: "Mulțumesc Ție, Doamne, că în această viață vremelnică m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin acest semn mare și nou, dându-mi îndrăzneală către Tine".
Astfel, petrecând el în mărturisire, s-a făcut ziuă și, veselindu-se întru Domnul, a uitat de trupeasca hrană în ziua aceea de bucurie. Focul din candela aceea l-a păzit în tot timpul vieții sale, punând untdelemn într-însa, ca să nu se stingă, și iarăși a petrecut într-însul duhul lui Dumnezeu, fiind de toți știut și folositor. Iar când era să se ducă din viața aceasta, i s-a arătat de la Dumnezeu, mai înainte cu câteva zile, ceasul sfârșitului său și s-a odihnit în pace, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Pateric
Comentarii
Trimiteți un comentariu