,,Rugăciunea este sfânta desfătare a duhului nostru".
Psalmistul, neputincios a reda în cuvinte,,lucrurile înfricoşate" care „,se săvârșesc” în inima omului în vremea rugăciunii, spune: „Suișuri în inima sa a pus". Cine poate înfățișa prefacerile şi tresăltările inimii celui ce se roagă cu adevărat? În fiecare zi se deschid înaintea lui noi şi minunate zări. Fiecare înfăţişare a sa înaintea lui Dumnezeu este negrăită, iar Cuviosul Sofronie o descrie ca pe o,,sfântă desfătare".
De ce spune Cuviosul că această bucurie este sfântă? Neîndoielnic, deoarece şi lumea îi oferă omului o mulțime de bucurii, care sunt însă false, mincinoase. Ele vin şi se duc precum fulgerul, durează doar o clipă şi apoi îl lasă pe om să plutească în gol, aruncându-l uneori într-o sumbră deznădejde.
Unele bucurii lumeşti, deşi nu pot astâmpăra setea omului după cele veşnice şi desăvârşite, sunt neutre, nevătămătoare. Ele pot părea chiar nobile, precum plăcerea sau bucuria pe care le zămislesc în sufletul omului feluritele manifestări ale artei, însă cel ce se roagă îşi dă curând seama că ele sunt „mărginite şi neputincioase a ajunge la Ființa absolută". Şi, deşi la primul contact creaţiile artistice pot împărtăşi duhului omului o bucurie subţire şi o oarecare satisfacţie, ceea ce rămâne la urmă este un simțământ de tristeţe şi de melancolie. Atunci când cineva i-a mărturisit lucrul acesta Cuviosului Sofronie, el a răspuns: „Toate artele sunt încercarea omului de a surprinde ceea ce este veşnic, netrecător, absolut şi desăvârşit. Totuşi, fiind o strădanie omenească, ele sunt sortite în mod inevitabil eşecului, pricinuind suferinţă atât artistului însuşi, cât şi celor care vin să se bucure de opera sa." Veşnicia, desăvârşirea, nu este ceva abstract, este o Persoană. Este Însuşi Dumnezeu. Prin puterile sale zidite, omul nu Il poate cunoaşte pe Dumnezeu, nici nu se poate apropia de El, dacă Dumnezeul cel veşnic nu binevoieşte să i se descopere.
Alte bucurii, deşi par a pricinui emoții puternice, desfiinţează ipostasul omului, prefăcându-l în „pământ şi cenuşă". Spre deosebire de acestea, adevărata bucurie a lui Dumnezeu este sfântă şi desăvârşită. Ea izvorăşte din cunoaşterea iubirii neprihănite a lui Hristos, cunoaștere ce vine să se sălăşluiască în inimă în vremea rugăciunii curate. Omul care a dobândit dragostea dumnezeiască nu duce lipsă de nimic. În ochii lumii, el poate părea nefericit, sărac, suferind, disprețuit, însă simte şi ştie că poartă înlăuntrul său plinătatea vieţii, pe Hristos.
„Însă căile către această înfăptuire sunt întortocheate. De mii de ori trăim o înflăcărată tânjire către Dumnezeu şi repetate căderi de la Lumina Sa".
Este o mare taină cum ajung nevoitorii iubirii lui Dumnezeu la starea fericită de bucurie sfântă, când fiecare împreună-glǎsuire cu Dumnezeu devine o dulceaţă fără sfârşit pentru duhul lor şi ei strigă cu glas mare: „Dulci să-i fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli întru Domnul". Căile către înfăptuirea asemănării cu Dumnezeu, căile mântuirii, par uneori întortocheate."
ARHIMANDRITUL ZAHARIA
RUGĂCIUNEA - O NESFÂRȘITĂ ÎNFĂPTUIRE
Comentarii
Trimiteți un comentariu