"Fiecare cuvânt, ieșit de la noi, poartă ceva din ființa noastră. Firimituri din noi, cuvintele ne poartă din lumea lor în lumea cea de toate zilele.
Cuvinte. Doar cuvinte. Care bucură sau care supără.
Și cu cât mai mult ți-ai dori să bucuri și mai puțin să superi, prin cuvinte, de multe ori, ne iese doar opusul.
De parcă îți pare rău de cuvântul ce l-ai irosit pe încruntarea celuilalt.
Și atunci unde-i comunicarea cea eficientă din manuale? Au ajuns cuvintele să ne încurce? Ori ne încurcăm în cuvinte de prea multe ori? Să fie ceva ce nu a încăput încă în tratate și studii?
Curs de comunicare predat în bordeiul bătrânului Proclu:
S-a aşezat pe băncuţă. Mirosea a răşină şi a bureţi de pădure. Şi avea ochii albaştri. Un albastru ce te străpungea până-n candela sufletului. Şi ne-a luat pe rând… Fără a ne cunoaște – nu avea cum – era prima dată când ne vedea, ne-a spus pe nume. Am rămas tocmai fără cuvinte…Am intrat apoi cu toții în bordeiul său de pământ. O singură icoană a Maicii Domnului atârna de o sfoară. Candela fumega…
„Ce să vă dau, mai băieţi?” Scotocește într-un colţ şi ne scoate un fagure de miere sălbatică. Ne-a îmbrățișat pe fiecare. Da, mirosea a răşină şi a bureţi. Şi a bucurie! Într-un cuvânt, bătrânul Proclu.
Retras din lumea cuvintelor moarte, viețuia în liniștea unui păduri, având drept pâine la masă doar cuvintele vii. Vorbea puțin și asculta mult. Mângâia, plângea cu tine în necazul tău, și apoi dacă credea de cuviință, vorbea. Măsurat. Cu o atentă economie. Doar câteva cuvinte vii. Nu pentru că nu putea înșirui o mulțime de sfaturi ori povestiri, ci doar pentru că nu le credea necesare. Nu avea prea multă școală. Nu cred că citise mai mult de trei cărți în toată viața și nici nu participase la nu știu ce seminar sau master class de comunicare modernă, însă de la el am primit ce încă nu am găsit până acum în nicio cercetare modernă, carte sau studiu științific privind comunicarea astăzi – grija și în același timp responsabilitatea, față de cuvântul rostit.
În dulce grai moldovenesc, bătrânul Proclu ne-a dezvăluit tainele cuvântului împărtășit așa cum nici Oxfordul, Cambridge și Sorbona, toate la un loc nu o puteau face:
„Fiecare dintre noi, are o traistă de cuvinte. Și tot pune în ea. Cuvinte bune. Cuvinte rele. Cuvinte vii. Cuvinte moarte. Când se apropie sfârșitul vieții, vrea și sufletul să se uite în traistă, să vadă ce are acolo. Și nu este nimic. Este spartă. Toate s-au pierdut prin vorbirea de rău, mândrie și invidie! Putem zidi și putem dărâma printr-un singur cuvânt ”
„Oamenii buni fericesc. Dar un singur lucru poate să strice tot: Mi-o zis, am să-i zic!
Dacă eu, când cineva mi-a zis, de rău, m-a certat, ori desconsiderat, n-am zis nimic, eu am scăpat. Dar dacă-i răspund la fel, întâi mă doare capul pe mine și apoi pe el. Nu-i spune astăzi, lasă că-i spui mâine. Și tot așa. Așa să faci când îți vine gândul să spui o vorbă rea cuiva!
Contrazicerile acestea nu sunt bune deloc, multă pagubă aduc. Când văd pe cineva că vrea să mă biruie cu cuvintele, eu mă fac mai mic, mai prost și scap mai ușor.”
„Să nu judeci pe nimeni, tată.
Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: Doamne, săracu’, uite ce a pățit… şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni.
Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.”
Bătrânul avea multă dragoste.
Pe care o împărțea egal, tuturor. Avea darul ascultării. Tot timpul era liniștit, cu zâmbetul pe buze. Te simțeai altfel, ca și cum te-ar fi acoperit cu cojocul lui, purtat iarnă și vară. Cojocul său a rămas lumii. Și o parte din cuvintele sale. Mai ales cele vii!
Ar fi putut fi predate la orice universitate a lumii, fără probleme, un curs de mare succes. Însă la ce ar putea folosi unei lumi ce iubește cuvintele moarte și face din acest lucru o politică corectă, sfaturile unui moș uitat în lumea cuvintelor vii?"
Comentarii
Trimiteți un comentariu