" Se povestește că, odată, doi monahi au plecat împreună la drum, mergând să viziteze un bătrân vestit pentru sfințenia și înțelepciunea sa. În calea lor, au fost întâmpinați de un binefăcător care i-a invitat în casa sa, punând înaintea lor o masă îmbelșugată, cu multe feluri de bucate.
Unul dintre monahi, fiind obișnuit cu o viață de post și înfrânare, a luat doar câteva îmbucături, mulțumind lui Dumnezeu pentru hrană. Celălalt, ispitit de mirosul îmbietor și de gustul bucatelor, a mâncat fără măsură, până ce trupul i-a devenit greu și mintea încețoșată.
După ce au plecat mai departe, monahul care mâncase peste măsură a început să simtă o greutate apăsătoare în trup și suflet, spunându-i însoțitorului său:
— Frate, simt că trupul îmi este istovit și mintea îmi este tulburată. Nu pot să mă mai rog, nici să merg mai departe cu ușurință.
Celălalt monah i-a răspuns cu blândețe:
— Frate, nu bucatele sunt rele, ci nepăsarea cu care ne lăsăm furați de ele. Când trupul este îngreunat, sufletul slăbește și se face pradă ispitei. De aceea, Părinții ne-au învățat să fugim de îmbuibare, căci aceasta naște lenevire, somn greu și război nevăzut asupra sufletului.
Acest monah, deși mâncase și el, rămăsese treaz în duh, putând merge mai departe cu râvnă. Celălalt, însă, luptându-se cu moleșeala și ispita, a înțeles greșeala sa și, de atunci, a hotărât să urmeze cu mai multă înțelepciune rânduiala Părinților despre înfrânarea pântecelui.
Această pildă ilustrează perfect învățătura lui Avva Evagrie Ponticul: nu mâncarea în sine este problema, ci lipsa de măsură, care aduce slăbiciune în trup și suflet. Înfrânarea pântecelui nu este doar o chestiune de post, ci o disciplină care menține trezvia minții și curăția sufletului."

Comentarii
Trimiteți un comentariu