Părinte, uit să zic rugăciunea

 

- Părinte, uit să zic rugăciunea.

- Nu-i de mirare, fiul meu, de vreme ce nu cunoşti aceasta şi abia acum începi s-o înveți. Este trebuință de osârdie şi de stăruință, întocmai ca şi pentru celelalte meşteşuguri. Mai cu seamă aici se luptă diavolul să împiedice sporirea noastră. Este nevoie de stăruinţă şi siluire. Cu simplitatea sa, Apostolul Iacov ne învață: "Stați împotriva diavolului şi el va fugi de la voi" (Iacov 4, 7). Cu aceste metanii am dobândit toate câte le am, prin rugăciunea neîncetată. Şi am scăpat de atâtea sminteli şi ispite, care mi-ar fi pierdut mântuirea!

În fiecare război există două stări. A celui ce năvăleşte şi a celui ce se apără. Noi nu şovăim să luptăm şi să stăm împotrivă iraționalului, care împiedică sporirea noastră. De altfel, stă în firea lucrurilor să fie aşa.

Am curmat supunerea faţă de voia dumnezeiască şi am fost supuşi stricăciunii şi morții. Acum, cǎindu-ne pentru greşeala noastră, să aducem iarăşi lucrurile în matca lor, tămăduind rănile noastre printr-o dreaptă cugetare şi voire. Nu voieşte mintea cea întunecată şi robită patimilor să-L cheme pe Hristos în ajutor? O vom sili noi către aceasta, ca singura noastră scăpare, de vreme ce Domnul ne spune că fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5). Starețul nostru Iosif ne aducea totdeauna aminte de cuvântul Sfântului Ioan Scărarul:,,silirea neîncetatǎ a firii".

Am vorbit îndelung despre însemnătatea rugăciunii, căci însăşi cercarea ne-a învăţat că fără necontenita chemare a preasfântului nume al Mântuitorului nostru nu putem birui de unii singuri puterile întunericului în războiul cel nevăzut.

Nu vă descurajați păşind pe calea cea strâmtă şi cu chinuri (cf. Matei 7, 14) a mântuirii, căci doar aceasta duce neabătut la viață. Atunci când mintea trândăveşte, luați-o iară şi iară de la capăt şi nu slǎbiți în această bună strădanie, căci aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El (Psalmul 144, 18), spre a dărui cu mult mai mult celor ce Il roagă cu dor şi cu durere, căci El nu dă darul cu măsură. 

Rugăciunea este oglinda sufletului monahului.

Această lucrare are treptele şi măsurile ei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul care nu poate merge la biserică, fiind împiedicat de oarecare nevoie, se poate aduce pe sine jertfă prin rugăciune. 

Harul pricinuieşte sporirea, iar aceasta se face prin rugăciune. "Rugăciunea începe cu cuvintele «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». Aceasta este întâia treaptă. 

La cea de-a doua treaptă se ajunge atunci când sufletul leapădă cuvintele cele multe, întru care nu se mai poate aduna, ci se împrăştie. El spune: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». 

Şi, când ajunge la o stare mai înaltă, îl lasă pe «<Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»>, şi zice <<Iisuse al meu, lisuse al meu». 

Când Dumnezeu voieşte să ridice sufletul pe o treaptă încă şi mai înaltă, atunci cuvintele se opresc. Intocmai aşa precum şi Starețul Iosif, în vreme ce mă strângea la piept rostind rugăciunea, spunea doar câteva cuvinte şi se oprea, fiind apoi răpit în contemplare. 

Când, prin stǎruință, acestea devin obişnuinţă, atunci se descoperă harul prin simțirea iubirii lui Hristos. Atunci omul nu mai cere nimic, ci se bucură şi se desfătează de roadele strădaniei şi luptei sale de început, aceea de a stărui în rugăciune. 

Când harul rugăciunii se înstăpâneşte în om, atunci începe reînnoirea lui, şi <<omul cel vechi»>, cu deprinderile şi patimile sale, este nimicit. Din ceasul acela, omul încetează să mai fie ca înainte, rob al simțămintelor acestei lumi. Tot ceea ce lumii i se arată drept frumos şi îmbietor nu-l mai mişcă, ci, dimpotrivă, îi pricinuieşte scârbire, şi rămâne numai dorul iubirii lui Hristos care pe toate le plineşte.

Stărui asupra osârdiei şi silinței în rugăciune, precum am învățat din cercare. Plecând de la Katunakia spre Mănăstirea Sfântul Pavel - cale de două ceasuri şi jumătate - mă dăruiam rugăciunii atât de stăruitor şi cu o asemenea silință, încât ajungeam fără să-mi dau seama. După ce te deprinzi să spui rugăciunea, ea ajunge să se lucreze înlăuntrul tău fără încetare. Însă de multe ori nici nu-ţi dai seama de aceasta, fiindcă te cuprinde împrăştierea. Dar atunci când depărtezi de la tine împrăştierea, vezi că înlăuntrul tău se rosteşte «Doamne Iisuse Hristoase...>>; fără simțire, dar se repetă. Totul ține de obişnuinţă."

As voi să aduc o oarecare tâlcuire învăţăturilor Starețului Efrem despre rugăciune. Cele pe care le descrie din experiența sa personală nu li se întâmplă totdeauna tuturor oamenilor, căci nu toate firile sunt la fel. Starețul zicea că, spunând cineva rugăciunea, simte harul dumnezeiesc, îi vin lacrimile şi, îndeobşte, i se trezeşte râvna dumnezeiască. Deşi începutul este acelaşi, dacă roadele nu sunt totuşi de felul acesta, nu înseamnă că s-a întâmplat vreo greşeală. Este nevoie să stăruim, şi harul va lucra după felul de a fi şi după dorirea fiecăruia. Lacrimile sunt negreşit ale harului, dar nu întotdeauna în acelaşi chip, căci de obicei plânsul este odrasla durerii, a necazului, care izvorăşte din vinovăția omului.

Nu aflăm oare în istoria Părinților celor preaevlavioşi şi iubitori de osteneli că nu aveau lacrimi, cu toată strădania lor? Îşi pricinuiau ei înşişi dureri, prin bătăi şi chinuiri, pentru a face lacrimile să curgă. Nu uitați că deşi harul lui Dumnezeu este unul, lucrează precum voieşte, şi mai ales pe potriva firii fiecărui om. Harul este asemănat de Părinți cu apa care adapă felurime de copaci. Deşi apa este aceeaşi, florile şi roadele fiecărui copac sunt osebite. Aşa şi harul lucrează în firea celor ce se pocăiesc pe potriva obiceiurilor lor, a patimilor lor, a felului cum se pleacă dorirea lor. Nimeni nu va da greş în ceea ce nǎzuieşte dacă stăruie în cererea lui.

Am adăugat tâlcuirea aceasta ca nu cumva să se descurajeze cineva dacă nu a simțit lucrarea harului prin rugăciunea lui Iisus, după pilda Starețului.

Această simțire a harului o dobândesc ucenicii cei adevăraţi, care şi-au omorât cu desăvârşire voia lor şi nu mai trăiesc loruşi (cf. Gal. 2, 20), ci Mântuitorului nostru Hristos, şi după dreptate sunt ascultați.

Aceştia îi spun cu îndrăzneală Domnului nostru: "lată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie" (Matei 19, 27).

Unora ca aceştia le este făgăduită plinătatea dumnezeieştilor făgăduințe, care se înfăptuieşte prin pǎşirea lor întru pocăinţa cea adevărată şi ostenitoare."

Monahul Iosif Vatopedinul - "Ne vorbeste Parintele Efrem Katunakiotul"