"Întunericul se pare a fi mai prielnic decât lumina pentru cei bolnavi de ochi, și de aceea acești bolnavi se refugiază într-o cameră întunecoasă. Tocmai aceasta s-a petrecut și cu înțelepciunea cea duhovnicească. Înțelepciunea lui Dumnezeu li se părea așa zișilor filozofi că este nebunie, iar cea a lor - care cu adevărat că era nebunie - se credea de dânșii ca înțelepciune. Dar s-a întâmplat cu dânșii ceea ce s-ar întâmpla cu acela care crezându-se că are înțelepciune și cunoștință de marinar, s-ar hotărî ca să treacă pe marea cea nemărginită, fără corabie și fără pânze, și încă s-ar încerca ca să dovedească prin silogisme și raționamente, că este cu putință, - pe când un altul crezut mai prost decât toți oamenii s-ar lăsa în voia căpitanului, a marinarilor și a corabiei, și astfel ar călători în toată siguranța. Și iată cum păruta prostie a acestuia s-a dovedit mai înțeleaptă decât înțelepciunea aceluia. Bun este meșteșugul de a cârmui o corabie, însă când căpitanul făgăduiește mai mult decât poate, apoi atunci este o nebunie. Orișice meșteșug în fine, care nu se mărginește numai în hotarele sale, nebunie s-ar putea numi. Tot așa și cu înțelepciunea lumească. Dacă ea ar avea prietenie cu duhul ar fi înțelepciune, dar fiindcă totul își atribuie ei, și crede că nu are nici o nevoie de ajutorul celeilalte înțelepciuni, apoi s-a făcut nebunie, deși se părea a fi înțelepciune.De aceea apostolul înfruntând-o mai întâi prin fapte, la urmă a numit-o nebunie, precum și pe înțelepciunea lui Dumnezeu numind-o mai întâi - după părerea acelora - nebunie, la urmă iarăși prin fapte o arată a fi adevărata înțelepciune. Deci, după dovezile date, îi era lui foarte ușor de a pune pe fugă pe contrari, și a zice: „înțelepciune grăim întru cei desăvârșiți“ «când eu, zice, cel crezut ca nebun, și cele nebune propovăduind, predominez pe cel înțelept, apoi nu l-am predominat printr-o înțelepciune nebună, ci printr-o înțelepciune mai desăvârșită, și încă cu atât mai mare și mai desăvârșită, cu cât aceea se arată mai nebună». De aceea mai întâi numind-o așa, după cum o credeau atunci aceia, iar mai la urmă din fapte dovedind biruința ei, precum și pe aceia dându-i pe față ca nebuni, la urmă i-a dat adevăratul său nume, zicând: „Ci grăim înțelepciunea lui Dumnezeu întru cei desăvârșiți “. Înțelepciune numește predica și modul mântuirii prin cruce, iar înțelepți "numește" pe cei ce au crezut. Fiindcă aceia sunt desăvârșiți care știu că cele omenești sunt foarte slabe și le trec cu vederea, ca unii ce sunt convinși că nimic nu trebuie a se atribui lor, precum și erau credincioșii. „Însă înțelepciune nu a veacului acestuia”. La ce este bună înțelepciunea lumii, dacă ea se nimicește aici, și mai departe nu merge, ba chiar și cât stă aici nu poate să folosească cu nimic pe cei ce o au? Sub numele de stăpânitori sau domni ai veacului acestuia, el nu numește pe demoni, după cum își închipuie unii, ci pe cei din demnități, pe cei din stăpânii, pe cei ce cred lucrul de disputat, pe filozofi, pe ritori, pe logografi, fiindcă aceștia stăpâneau, și de multe ori deveneau demagogi. I-a numit «domni ai veacului acestuia» fiindcă stăpânirea lor nu se întinde mai departe de veacul prezent. De aceea a și adaos: „care sunt pieritori” defăimând prin aceasta filozofia și înțelepciunea lumească, chiar de la cei ce se îndeletnicesc cu ea, adică de la nimicnicia lor, fiindcă după ce este și mincinoasă, și nebună, și nu poate afla nimic folositor, căci este slabă, apoi este și de o scurtă durată."
Omilia 7
Sfântul Ioan Gură de Aur
Comentarii
Trimiteți un comentariu