" Intră cineva în Biserică să-și plece genunchii la rugăciune; inima i se umple de putere dumnezeiască, iar sufletul i se bucură în Domnul, ca mireasa de mire, după cuvântul proorocului Isaia, care zice: „În ce chip se veselește mirele de mireasă, așa se va bucura Domnul de tine” (Isaia 62, 5). Cineva lucrează toată ziua, dar dedică un ceas rugăciunii. Atunci, în rugăciune, omul său cel dinlăuntru este răpit și purtat în adâncul cel nemărginit al celuilalt veac, se împărtășește de o mare plăcere, încât mintea lui, răpită acolo, devine străină de lumea aceasta. În vremea aceea uită cugetele cele pământești, pentru că mintea i se umple și este robită de lucrurile cele dumnezeiești și cerești, de lucruri nemărginite și de nepătruns, de lucruri minunate, pe care gura omenească nu le poate rosti. În clipa aceea, pe bună dreptate, poate, rugându-se, să zică: „O, de s-ar duce și sufletul odată cu rugăciunea!”.
Harul se află neîncetat în om. Prinde rădăcini din tinerețe, se amestecă cu el ca un aluat și devine o parte firească a lui, devine o singură ființă cu el. Se manifestă în om în multe chipuri, precum voiește, spre folosul acestuia. Stă în firea lucrurilor ca focul uneori să se învolbureze și să crească, alteori să slăbească și să se domolească; lumina, de asemenea, uneori să strălucească mai cu putere, alteori să se micșoreze și să pălească; la fel se întâmplă și cu această făclie a harului: odată aprinsă, luminează totdeauna, însă când este înviorată de iubirea lui Dumnezeu, atunci devine mai strălucitoare, apoi, după rânduiala dumnezeiască, lumina iarăși se împuținează, deși continuă să pâlpâie.
Stăruind în rugăciune, unora li s-a arătat semnul crucii în chip luminos și s-a înfipt în omul lor cel lăuntric. Se spune că odată, stăruind în rugăciune, un om a avut o vedenie: se afla în altar, în biserică, și i s-au pus înainte trei pâini, care erau ca frământate cu untdelemn. Pe cât mânca din ele, pe atât creșteau și se măreau. Altădată, se făcea că este îmbrăcat cu o haină luminoasă, cum nu se găsește pe pământ în veacul acesta și nu poate fi făcută de mâini omenești. În ce chip Domnul, suindu-se pe munte, împreună cu Ioan și cu Petru, și-a schimbat veșmintele și le-a făcut să strălucească, la fel era și îmbrăcămintea aceea. Iar omul acela, dezbrăcat de hainele firești și îmbrăcat în lumină, s-a minunat și s-a uimit. Altă dată, lumina care strălucește în inimă descoperă o altă lumină, mai lăuntrică, mai tainică și mai adâncă. În această lumină, în această contemplare plină de dulceață afundându-se omul, nu mai este stăpân pe sine, devine ca un străin pentru lumea aceasta; iar aceasta din pricina iubirii și a plăcerii care-l copleștește, din pricina tainelor celor ascunse care i se descoperă. În acel timp, omul acela, eliberat de povara celor trecătoare, ajunge la măsura desăvârșirii, curat și liber de păcat. Dar după aceea, harul se arată mai puțin, și vine vălul puterii vrăjmașe. Harul strălucește doar în parte, iar omul se află pe o treaptă mai joasă de desăvârșire.
Să zicem că trebuie să urce cineva douăsprezece trepte ca să ajungă la desăvârșire. Uneori reușește să ajungă la acea înălțime a desăvârșirii, dar alteori harul se împuținează, iar acesta coboară o treaptă și stă pe a unsprezecea. Unul însă a primit belșug de har, rămâne în el totdeauna, ziua și noaptea, ajunge la măsura desăvârșirii și devine liber de cele pământești și curat, totdeauna înlănțuit de cele cerești și străin de cele pământești. Dacă un astfel de om ar avea mereu înaintea ochilor acele lucruri minunate care i s-au arătat și pe care le-a experiat, n-ar mai putea să ia asupra sa nici sarcina cuvântului, n-ar primi să audă sau să se îngrijească de ceva, de el sau de ziua de mâine, ci numai ar sta într-un colț, străin de cele pământești și îmbătat de bucurie. De aceea nu i s-a dat măsura desăvârșirii, ca să poată să se îngrijească de frați și să slujească cuvântul. Totuși, peretele cel din mijloc, care îl împiedica să ajungă la desăvârșire, a fost dărâmat, iar moartea a fost biruită.
Astfel stau lucrurile: După cum o negură, o ceață, se lasă și acoperă o făclie, care continuă să ardă și să lumineze, la fel se așază deasupra acelei lumini a harului vălul întunericului păcatului. De aceea mărturisește cel de sub har că nu este desăvârșit, nici liber cu totul de păcat. Am putea zice că prin venirea harului peretele cel din mijloc care se punea înaintea desăvârșirii s-a surpat și s-a sfărâmat; dar am putea zice că nu este cu totul și pentru totdeauna sfărâmat. Sunt, într-adevăr, clipe când harul se aprinde mai mult, când mângâie și odihnește, dar sunt și clipe când se micșorează și pălește, precum voiește, în folosul omului.
A ajuns, oare, cineva în lumea aceasta la măsura desăvârșirii?
A gustat și a experiat fericirea celuilalt veac?
Eu încă n-am văzut pe nimeni să fie creștin desăvârșit și liber de păcat. Chiar dacă cineva se odihnește în har, pătrunde tainele și se desfătează de multa dulceață a harului, păcatul rămâne încă în el. Unii, pentru că au fost dăruiți cu belșug de har și de lumină, socotesc că sunt liberi și desăvârșiți, însă, din lipsă de experiență, greșesc. Pentru că zic eu, deși au puterea harului, nu sunt încă pe deplini slobozi. Și eu am ajuns, în anumite clipe la măsura celei mai mari libertăți cu putință și știu că nu există om desăvârșit.
După ce s-a arătat în lume semnul crucii, harul în așa fel lucrează și aduce pace în toate mădularele și în inima omului, încât sufletul, copleșit de bucurie, se arată ca un copil lipsit de răutate, care nu mai osândește pe nimeni, fie acesta grec sau iudeu, păcătos sau doritor de desfătări lumești. Omul său lăuntric privește cu ochi curat la toți, se bucură de toată lumea și vrea să-i slujească și să-i iubească pe toți, și pe greci, și pe iudei. Un astfel de om, ca un fiu de împărat, își pune încrederea în Fiul lui Dumnezeu ca într-un părinte, i se deschid ușile și intră în multe cămări; și cu cât intră în ele, cu atât i se deschid altele: dintr-o sută, în alte sute de cămări, și se tot îmbogățește. Și cu cât se îmbogățește, pe atât alte lucruri noi și minunate i se arată. Și i se încredințează, ca unui fiu și moștenitor, lucruri ce nu pot fi înțelese de firea omenească, și de gura și limba omenească nu se pot rosti."
Comentarii
Trimiteți un comentariu