"Odată am spus cuiva: „Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi luptători ai diavolului?". Creştinul nu trebuie să fie fanatic, ci să aibă dragoste față de toți oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiardacă are dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: „La o întrunire am spus aceasta şi aceasta unei doamne". Dar modul în care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o înaintea tuturor. „Ascultă”, îi spun,,,tu arunci în ceilalți coronițe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sensibile, ci chiar şi pe cele tari". Să nu aruncăm cu pietre în oameni... în mod „,creştinesc". Cine mustră înaintea celorlalți pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El diferă de cel al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi..Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziția pentru bine, dar e nevoie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoțită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acționăm cu discernământ duhovnicesc, pentru că altfel rămânem la ,,litera legii", iar,,litera legii omoară". Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul. Ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie. Niciodată nu spune,,eu", ci,,gândul îmi spune", sau,,Sfinții Părinți au spus". Adică vorbeşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.
- Părinte, atunci când cineva începe de la intenția cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul? Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii începprin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalți. Primii au ajuns până într-acolo încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta Împărtăşanie.Ceilalți ardeau icoanele şi le aruncau... De aceea Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite
pe icoane."
Paisie Aghioritul
Cuvinte Duhovniceşti.
Comentarii
Trimiteți un comentariu