la aminte, ca un cîntăreț la chitară, la adîncul inimii...

 

la aminte, ca un cîntăreț la chitară, la adîncul inimii... Privind cu mintea în pămîntul inimii ca spre centru, prin virtutea cu fapta

De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cîntărețului la chitară. Căci acela şi-apleacă capul în jos şi, ațintindu-şi auzul la cîntare, mişcă pana cu mîna. Şi îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cîntarea,iar cîntărețul saltă de dulceața cîntării.

Să-ţi fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luînd aminte, ca un cîntăreț la chitară, la adîncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. „Că s-a lipit, zice proro- cul David, sufletul meu de urma Ta" (Ps. 62, 8).

Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care mişcă cu pricepere desăvîrşită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti.

De nu vom închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencei. Că, cerînd aceea apa simțită, a aflat înăuntrul ei apa săltătoare a vieții (Ioan 4, 14). Pentru că, precum pămîntul are prin fire apa şi în același timp aceasta curge din el,la fel şi pămîntul inimii are prin fire această apă săltătoare şi izvorîtoare. Ea e ca lumina părintească pe care Adam a pierdut-o prin neascultare. Precum izvorăşte apa dintr-un izvor nesecat, aşa izvorăşte şi apa vie şi săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălăşluită şi în sufletul lui Ignatie l-a făcut să zică: „,Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare şi grăitoare."

Asemănatu-s-a trezvia fericită și de trei ori lăudată, mai bine zis înțe- legătoare, a sufletului cu apa ce saltă şi izvorăşte din adîncul fără fund al inimii. Şi, pe de o parte, apa ce ţîşneşte din izvor umple izvorul însuşi; pe de alta, apa ce saltă de acolo din inimă şi care, aşa zicînd, mişcîndu-se e pururea mişcată prin Duhul umple întreg omul dinăuntru de roua dum- nezeiască şi de Duh, iar pe cel din afară îl face arzător.

Mintea care s-a curățit de cele din afară şi şi-a supus simțurile în întregime prin virtutea cu fapta rămîne nemişcată ca și osia cerului, privind spre adîncul inimii, ca spre centru; şi stăpînindu-şi capul priveşte acolo, avînd ca nişte sonde razele înțelegerii, care scot de acolo înțelesurile dumnezeieşti şi supun toate simțurile trupului.

 [Calist Patriarhul, VIII, 191-193]

Cartea Filocaliilor