Un sihastru stătea în munte și sporise în frica lui Dumnezeu, la locul acela, în părțile marelui Antonie. Și mulți, din cuvintele lui și din fapte, se foloseau. Deci, așa aflându-se el, l-a pizmuit vrăjmașul împotriva tuturor faptelor lui cele bune și i-a strecurat în minte una că aceasta: luând tu frica lui Dumnezeu, nu ți se cade ție, ca să-ți slujească alții, nefiind tu vrednic ca să slujești altora, ci te scoală de-ți slujește măcar ție însuți. Drept aceea, dar, să mergi și să-ți vinzi coșnițele tale în cetate și să-ți cumperi cele trebuincioase ție, apoi să te întorci la liniște și să nu pui această greutate asupra nici unuia. Însă, aceasta îl sfătuiau pe dânsul înșelătorul, pizmuindu-i liniștea lui, îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu și spre folosul multora, pentru că, de pretutindeni, vrăjmașul se sârguiește a ne vâna.
Deci, el care fusese cândva minunat, vestitul și lăudatul pustnic, ca la un gând bun, supunându-se, a ieșit din chilia sa. Dar, nu era iscusit întru cele multe meșteșuguri ale diavolului; ca mult vorbind cu o femeie, și aflându-se într-un loc pustiu și urmărit de diavolul, din neluare aminte, a căzut cu dânsa în păcat. Apoi, îndată, aducându-și aminte că s-a bucurat vrăjmașul de căderea lui, a căzut întru deznădejde, de vreme ce întristase pe Duhul Sfânt, pe îngeri și pe Sfinții Părinți, dintre care mulți prin cetăți au biruit pe vrăjmașul. Și se întrista de acestea foarte, neaducându-și aminte că Domnul gata este să dea putere celor ce nădăjduiesc spre Dânsul și, uitând de tămăduirea greșelii, voia să se arunce pe sine spre moarte, în repejunea răului, spre desăvârșita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufletească ca aceasta, i-a slăbit și trupul. Și, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăință, spre bucuria dracilor. Însă, mai pe urmă, venindu-și întru sine, gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăință și în grea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu, prin lacrimi și prin tânguire. Deci, s-a dus iarăși la chilia sa și zăvorându-și ușile, a început a plânge, așa cum ar plânge deasupra unui mort și a se ruga lui Dumnezeu, postind și priveghind cu sârguință, până și-a topit trupul său de tot. Iar frații, după obicei, au început a veni la dânsul, pentru folosul lor și băteau în ușă. Iar el le răspundea: "Nu veți putea deschide, pentru că am dat făgăduința lui Dumnezeu, ca să mă pocăiesc un an": Și le zicea: "Rugați-vă pentru mine, nevrednicul". Iar altceva nimic nu le răspundea, ca să nu se smintească, auzind de căderea lui în păcat, pentru că era la dânșii cinstit foarte și mare între călugări.
Deci, s-a împlinit anul, pocăindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Paștilor, în noaptea învierii, întocmind o candelă dintr-un vas, a îngrijit-o și a umplut-o cu untdelemn și încă, de seară a început să se roage, zicând: "Îndurate și milostive Doamne, Cela ce voiești ca să se mântuiască toți păcătoșii și la cunoștința adevărului să vină, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre. Miluiește-mă pe mine, cela ce mult Te-am mâniat și, spre bucuria vrăjmașului, multe rele am făcut și, iată, că mort sunt, ascultând la vrăjmașul, iar Tu, Cela ce pe cei necurați și nemilostivi îi miluiești, înveți a milui pe aproapele milostivește spre a mea smerenie, că nimic nu este cu neputință la Tine, că lângă iad s-a pogorât sufletul meu. Fă milă cu a Ta zidire, că bun ești, Cela ce, în ziua Învierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite și topite, auzi-mă pe mine, că a slăbit sufletul meu și mi s-a topit ticălosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta și, sculându-mă, am îndrăznit a schimba păcatul în pocăință. Două păcate am: căderea și deznădăjduirea. Înviază-mă pe mine, cel sfărâmat. Și poruncește ca din focul Tău să se aprindă această candelă, că, așa, să primesc încredințare de milostiva Ta iertare, cea cu îndurare. Apoi, în cealaltă vreme a vieții ce-mi vei dărui, voi păzi poruncile Tale și frica Ta nu o voi părăsi. Ci, mai cu dinadinsul, decât până acum îți voi sluji Ție." Și acestea zicând, în noaptea Sfintei Învieri, cu lacrimi multe grăind, s-a sculat ca să vadă de i s-a aprins candela. Și, văzând că nu i s-a prins, iarăși căzând cu fața la pământ se ruga Domnului zicând: "Știu Doamne, că după nevoința mea era să fiu încununat, dar, nepăzindu-mi eu cărările mele, m-am tras mai mult spre dulceața trupească și m-am aruncat în munca celor necurați. Deci, milostivește-te, Doamne, că, iată, iarăși mărturisesc bunătății Tale păcatul meu cel rău înaintea tuturor îngerilor și drepților și, de nu s-ar sminti oamenii, apoi și înaintea a toată lumea aș mărturisi căderea mea în păcat. Miluiește-mă pe mine cel ce mă mărturisesc Ție, ca și pe alții să-i învăț, Doamne înviază-mă pe mine." Așa, de trei ori rugându-se, a fost auzit. Și, sculându-se, și-a aflat candela luminos arzând și s-a bucurat mult întru nădejde, că i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Și se minună și de darul lui Dumnezeu cel atât de mare și de milostiva Lui iubire de oameni. Și se veselea cu duhul că l-a încredințat pe el Dumnezeu de iertarea păcatului său, auzindu-i smerita lui rugăciune și zicea: "Mulțumesc Ție, Doamne, că în această vremelnică viața m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare și nou, dându-mi mie îndrăzneală către Tine. Ca ierți, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine".
Așa petrecând el întru mărturisire, a răsărit ziua și, veselindu-se în Domnul, a uitat de trupească hrană, în ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a păzit în toate zilele vieții sale, adăugând într-însa untdelemn, ca să nu se stingă. Și iarăși, a petrecut în dânsul Duhul lui Dumnezeu, fiind știut de toți și tuturor de folos. Iar, când a fost să se ducă din viața aceasta, i s-a arătat lui de la Dumnezeu, de mai înainte, ceasul sfârșitului său și și-a dat cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu, a Căruia este slavă, în vecii vecilor. Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu