Dumnezeul meu are două mâini.

                             

"Cu una face minunile care se văd. Oamenii ăia pe care mi i-a scos în drumul vieții, de care inima mea, văzându-i, s-a lipit pentru totdeauna, și pe care îi iubesc ca pe sufletul meu. Locurile comune în care a intervenit personal, că prea o luasem pe cărări de moarte, când a oftat cu resemnare și-a trimis îngerii în patrulă.  Atunci, atunci. În dimineața aceea în care m-am aruncat în valuri și-am înotat în larg, ore în șir, nebun, când s-au coborât cețurile peste mine și dintr-odată n-a mai existat nici stânga, nici dreapta, nici soare și nici țărm. Doar sus deasupra mai era ceva și doar jos sub mine. Când am strigat spre Domnul ca femeia din Canaan, în deșertul fricii mele, Doamne, ajută-mă! Și Dumnezeu, cu mâna dreaptă, a pornit sirenele de larg ale Mangaliei, și ca să fie sigur că tontul nu moare înecat de oboseală, a trimis o escadră de vedete torpiloare într-un exercițiu în ceața aia, și duduitul motoarelor mi-au arătat încotro e țărmul, și-au trecut prin ceața aia două vedete mai să mă scufunde în peșterile azurii de sub picioarele mele și-n siajul lor mi-am găsit restul vieții, ca pe-un snop de grâu netreierat încă. Și-n dimineața aia de mai, strălucea un soare sincer pe deasupra mea și dintr-odată m-am trezit cu câinele Izbuc smucindu-mă de manșetele salopetei de speolog, și-am întârziat o oră încercând să-l liniștesc și să-l leg în lanț, și când ne-am urcat în mașini ”băieți, îmi pare rău că v-am făcut să mă așteptați, nu știu ce are câinele ăsta, Izbuc n-a făcut niciodată așa, cred că și-a pierdut mințile!” și-n timp ce mașinile decolau spre peșteră urla câinele ăla sufocat în lanț, cu ochii înecați în sângele disperării, și la gura peșterii am căzut în genunchi, o sută de tone de bolovani se prăbușiseră peste intrare, Doamne, bunule, cum mă păzești Tu cu dinții unui câine, bun ești Doamne.

Și mai are Dumnezeu o mână. Aia stângă. Pe care nimeni dintre oameni n-a văzut-o, n-a sărutat-o și n-a pictat-o în gestul binecuvântării. Mâna Lui stângă a mai făcut o planetă, întrețesută nevăzut cu a noastră, a mai creat un timp golit de vreme, căci veșnicia nu e timpul încremenit, ci absența lui deplină. Și-n cealaltă lume, a mâinii Lui stângi, ne-a ferit Dumnezeu de boli, de oameni răi și de războaie. Mâna aceea ne-a adus în lume din pântecele maicii noastre, ne-a ferit să cădem în apă și pe oamenii potrivnici i-a trimis în lume cu autobuzul următor celui în care ne-am urcat noi, să călătorim prin viață. Și mâna aia stângă nimeni n-a sărutat-o vreodată, că faptele ei nu se văd decât cu mintea celui care stă pe o insulă caldă privind la sensul vieții.
Dumnezeul meu Iubire are două mâini care au făcut două lumi, și pe amândouă le-a așezat peste sufletul omului, ca două haine, dintre care una se vede și alta se înțelege. Una se poate atinge și alta se deduce.
Pentru toate pe care le-ai făcut pentru mine, pe cele pe care le-am văzut și pe cele pe care abia le-am înțeles, pentru mine, răul și zăpăcitul tău copil, Doamne, îți sărut mâna stângă. Că fără mâinile Tale amândouă n-aș fi simțit îmbrățișarea toată, Doamne-al meu, Iubirea mea curată."