Dumnezeu este dragoste

 

Într'o zi un om în trecere pe la Muntele Athos a pus această întrebare mai multor Stareți: "Care este lucrul cel mai însemnat în viața noastră?"

De fiecare dată i s'a răspuns:

"Dragostea dumnezeiască; a iubi pe Dumnezeu şi a iubi aproapele."

El a zis: "Eu nu am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalți. Ce-i de făcut?" 

Apoi a hotărât de la sine: "Voi face ca şi cum aş avea această dragoste". Treizeci de ani mai târziu Duhul Sfânt i-a dat harul dragostei.

Neapărat vor fi ceasuri, săptămâni, ani în care vom trai fără să zărim lucrarea Duhului în noi. Acestea sunt răstimpuri de mare însemnătate, în care avem prilejul să ne arătăm credincioşia iubirii pentru Hristos. Chiar dacă nu zärim lucrarea harului trebuie să trăim ca şi cum Duhul ar fi cu noi.

Starețul Siluan socotea că, dacă păzim cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea când harul se va arăta şi va rămâne pururea cu noi. Deci nu este de folos să ne grăbim. Unii Părinți de la Muntele Athos n'au primit un mare har şi nu au cunoscut pe Dumnezeu decât după patruzeci de ani de lupte, ba uneori şi mai mult, de-abia înainte de moarte.

La început harul ne povăţuieşte, stârneşte în noi reacții in duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Tot mereu fiind cu noi, Sfântul Duh ne dă a fi binevoitori faţă de alții.

Este ca o atitudine normală, firească. Dar nu dăinuie. Harul, cândva, ne părăseşte în forma lui simțită. 

Începe un al doilea răstimp, unul greu. Cu această întrebare: "Cum să trăiesc

fără har?" 

Trebuie să lucrăm mai departe ca şi cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm a rămâne în acelaşi chip al vieții în care, prin har, dobândiserăm anumite atitudini faţă

de fratele nostru şi de sora noastră. Trebuie să ne silim.  La fel este şi cu rugăciunea. 

La început este ca o stare firească.

Te rogi uşor: rugăciunea izvorăşte din inimă. Când Duhul ne părăseşte suntem datori să ne străduim a ne ruga ca şi mai nainte, când aveam harul: din toată ființa noastră, din toată inima, din toată mintea, ba chiar din tot trupul nostru.

Când ne ducem în duh către Ființa absolută calea ne pare nesfârşit de lungă. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum să putem ajunge la acest luminător ce pare să fie la atâţia ani-lumină? Şi dintr'o dată descoperim că această foarte lungă cale se poate scurta, că Domnul poate a se afla foarte aproape de noi si sa zica: "O inimi nepricepute si zabavnice a crede!"

Arhimandritul Sofronie - "Din viata si din duh"