Doamne, ce frumoasă e suferința pentru Tine!

                              

,, M-au băgat într-o celulă strâmtă, din mașina neagră a morții. Mă izbeau de toți pereții prin hârtoape. Mi-au dat niște mănuși de milă. Eu cântam și mă bucuram printre lacrimi. În curtea noii temnițe băteau niște semnale de la prima santinelă până la ultima. Crezând că sunt clopote, am întrebat: „Ne duce la mănăstire? E schit aici?”. Mi-au răspuns: „Stai să vezi, ce-ai să suferi aici!”. Eu aveam un curaj nebun.

Doamne, ce frumoasă e suferința pentru Tine!Ofițeri superiori, colonei și generali, cu chip de grăjdari, m-au primit si m-au dezbrăcat de tot. Nu aveam altă cămașă și mi-au lăsat cămașa de sac și două cojocele. Mi-au luat toate hainele monahale și clericale. La inventariere, ziceau că Sfântul Potir e „putinaș”, iar pe Sfântul Disc își scrumeau țigările. Mi se revolta toată ființa mea. M-am repezit la ele și le-am luat din mâinile lor, le sărutam și plângeam. Am izbutit să iau două Sfinte Agnețe, pe care le-am ascuns bine, precum și iconița. Mi-au rupt crucea de la gât, dar am izbutit să iau o mică cruciuliță, pe care mi-au găsit-o ulterior. Eu duceam o cruce spirituală spre Golgota veșniciei, împreună cu tot neamul românesc prigonit de două mii de ani. Am intrat ultimul, în temniță noaptea și am strigat la ușa celulei: „Hristos a înviat! Pocăiți-vă, s-a apropiat împărăția cerurilor!”. M-am pomenit în întunericul demonic al celulei nr. 5, unde mai fusesem cu un an și o lună mai înainte. Era cea mai friguroasă celulă, cu peretele spart și cu gheață de un deget pe pereții ei igrasioși. Se uitau pe vizetă, să vadă ce fac, din minut în minut. Am rămas zăcând, la picioarele calvarului nevăzut, între zăbrele și zăvoare grele, dar simțeam pe Hristos deasupra și pe Maica Domnului o vedeam plângând pe iconița mică, rotundă, făcătoare de minuni. O, cât am plâns peste acea icoană! O, câte suspinuri am mai ridicat spre ceruri! Simțeam în momentele acelea, de grea încercare, că port în trupul meu rănile mistice și stigmatele Domnului."