CUVÂNT LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

 

"Aducerea la Templu a Pruncului Iisus, sau Întâmpinarea Domnului, este unul dintre Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la data de 2 februarie. Această sărbătoare mai este cunoscută şi sub numele de Ziua Lumânărilor, în special în ţările vestice, datorită obiceiului de a binecuvânta lumânările în această zi.

Întâmpinarea Domnului şi Dumnezeului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos este un eveniment important din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că prin acest eveniment Dumnezeu, întrupat prin Domnul Iisus Hristos se întâlneşte cu poporul Său, Israel, în persoana profetului Simeon şi a proorociţei Ana, acest eveniment fiind relatat în Evanghelia după Luca 2, 22-40.

După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul din Ierusalim, centrul vieţii religioase a naţiunii evreieşti. După Legea lui Moise (Levitic 12, 2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau doi porumbei pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Dreptul Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi, mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2, 29-32). Sfântul Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie) „şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.” (Luca 2, 37-38).

Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului – 2 februarie – este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Biserica Ortodoxă are slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie al Patarelor (+ 312, prăznuit la 20 iunie), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie de Iconium (+ 394, prăznuit la 23 noiembrie), Grigorie de Nyssa (+ 400) şi Ioan Gură de Aur (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din secolul al VI-lea.

În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorând mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare.

Mai mulţi imnografi ai Bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, Sf. Cosma al Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului în secolul al VIII-lea şi Sf. Iosif Imnograful în secolul al IX-lea.

Lumea în care trăim, oricât ar fi ea de frumoasă, este ca un văl care ne desparte atât de împărăţia lui Dumnezeu cât şi de împărăţia întunericului. Uneori împărăţia întunericului îşi întinde bezna ei peste noi, alteori ajung până la noi razele strălucitoare ale împărăţiei luminii, care ne mângâie şi ne întăresc. Insă noi să păstrăm darul lui Dumnezeu în inimă aşa încât să putem sta înaintea Domnului în ziua aceea când El va clătina cerurile şi pământul. Atunci toate cele zidite vor pieri şi numai cele pecetluite cu harul nezidit al Crucii şi al învierii Lui vor dăinui veşnic.

Dacă şi noi iubim întâia venire a Domnului şi dacă păs­trăm cu sfinţenie darul care ne-a fost dat, atunci o lumină minunată va străluci în inimile noastre, insuflând în noi aş­teptarea şi nădejdea celei de-a doua veniri a Lui. Şi această lumină, oricât de plăpândă ar fi ea, va fi o deschidere spre împărăţia cea veşnică a luminii, când Domnul va veni iarăşi cu slavă; şi atunci, împreună cu toţi sfinţii vom cânta precum Dreptul Simeon cântarea de biruinţă: „Binecuvântat este Cel Ce a venit şi iarăşi va să vină întru Numele Domnului.” Amin."

Din: Arhimandritul Zaharia Zaharou - "Omul cel tainic al inimii"