"În ochii lumii, omul care doreşte să fie ucenic al Impărăției lui Dumnezeu pare aproape nebun. Iară şi iară, cu o inimă îndurerată, el își mărturisește ticăloșia înaintea lui Dumnezeu; însă această nebunie este sfântă, dumnezeiască. Cuviosul Sofronie observă: „Diapazonul vieții creştine merge nemăsurat mai departe decât auzul obişnuit al oamenilor”. El spune că, într-un fel, creștinul trăieşte cu adevărat ca unul ieşit din minți, întrucât, pe de o parte, conștiința căderii şi a sărăciei sale duhovniceşti şi setea după împăcarea cu Dumnezeu, şi, pe de altă parte, cunoașterea înaltei meniri hărăzite omului mai înainte de facerea lumii pricinuiesc în viața lui o încordare cu neputinţă de înțeles pentru mintea omenească. Inima lui este sfâşiată în două şi el trăiește stări diametral opuse. Sfântul Stareț scrie despre sine: „Pe de o parte, conștientizez cu durere nimicnicia mea; pe de alta tânjesc către Cel Fără-de-nceput". El înfăţişează cum anume lucrează în sufletul omului iubirea dumnezeiască şi pocăința care zdrobește oasele:
„Iertaţi-mă: nu sunt în măsură a pune în cuvinte <<pri-sosința≫ vieții pe care ne-a dat-o Hristos. Nu văd cum s-ar putea ajunge a înfățișa, cât de cât, acea minunată înmănunchere - în ciuda tuturor paradoxurilor care o însoţesc care umple inima de viață. Iată: eu mă urăsc pe mine însumi aşa cum sunt; din această ură de sine rugăciunea devine ca una nebună, una care înghite totul şi mă smulge de la tot ce este zidire, îmi duce duhul în nemărginirea de lumină purtătoare, în acel hău de nedescris, iar acolo uit de amarul impovărătoarei uri de sine: totul devine iubire de Dumnezeu, într-o deplină sustragere de la sine".
Dumnezeu îngăduie să se abată multe rele asupra nevoitorului cucernicei; acesta va gusta în repetate rânduri din amărăciunea căderilor şi a nereușitelor. Însă aceasta îi este de trebuinţă, ca să nu rămână necercat, ca să cunoască slăbiciunea şi „alunecarea" lesniciosǎ a firii omeneşti şi să conştientizeze starea vrednică de milă a întregului Adam după cădere. Astfel, el se smereşte, suferă şi Îi mărturiseşte lui Dumnezeu durerea inimii sale.
Durerea aceasta este de mare preţ în viața creştinului. Dumnezeu nu îl primește pe omul care nu are o inimă îndurerată. Rugăciunea celor ce au lepădat de la ei toată durerea rămâne alipită de pământ şi nu va ajunge niciodată la urechile Domnului Savaot. Sfântul Isaac Sirul spune aceasta în cuvinte simple: „Nimenea nu s-a suit la cer cu răsfăţ (cu tihnă)". Durerea inimii sunt,,semnele Trupului Domnului Iisus", pe care le purta Apostolul Pavel în trupul său; este tăierea împrejur a inimii, care il face pe om fiu al noului Israel, mădular al Bisericii şi de mare preţ înaintea Ziditorului său."
RUGĂCIUNEA- O NESFÂRȘITĂ ÎNFĂPTUIRE
ARHIMANDRITUL ZAHARIA
Comentarii
Trimiteți un comentariu