" În casa lui Dumnezeu, fariseul, în așa-zisa sa rugăciune, își face autoevaluarea în raport cu Legea lui Dumnezeu și se găsește pe sine drept. Într-adevăr, fariseul este un om corect-religios, dar nu și un om credincios. Din cuvintele rostite de fariseu se desprinde clar ideea că relația lui cu Dumnezeu, Dătătorul Legii, este una de natură impersonală. Pe de altă parte, raportarea la semenii săi trădează faptul că fariseul era un disprețuitor. El s-a așezat pe sine în centru, uitându-se în jur, și-i mulţumea lui Dumnezeu că nu este ca ceilalţi oameni (sau ca acest vameș, spunea el). S-a comparat pe sine cu ceilalţi, nu l-a cruţat nici măcar pe vameș, care era într-adevăr păcătos, dar și rugător împreună cu el. Și asta, culmea, înaintea lui Dumnezeu și în mijlocul templului. Greşeala cea dintâi a fariseului a fost automulțumirea și autoadmirația. Rugăciunile iudeilor încep prin a-L preaslăvi pe Dumnezeu, or acest om se preaslăvește doar pe sine. Îi mulţumește Domnului pentru ceea ce (nu) este el, nu pentru ajutorul primit ca să ajungă o astfel de bunătate de credincios, cum nici chiar Dumnezeu nu visa. Faptele fariseului sunt cu adevărat bune, însă credința fariseului că faptele sale îl fac drept înaintea lui Dumnezeu și disprețul fariseului față de un nenorocit care se pocăiește sunt cu adevărat rele. Dacă fariseul n-ar fi făcut decât să se încredințeze în sine, la fel de strâmb s-ar fi întors acasă. Dar el își adaugă păcate, pronunțându-se și despre „nedreptățile” aproapelui, ale vameșului împreună-rugător. Și pentru că s-a înălțat pe sine, se va smeri sau va fi smerit. "Căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16, 15) .Sf. Ap. Petru ne îndeamnă: "Îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (1 Petru 5, 5)."
Ioan Scărarul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu