"Gânditu-m-am adesea la iarna cea târzie
Când opărește frunza în cap de primăvară
Când scutură din ramuri a florilor povară
Şi muşcă firul ierbii cu dinți de vijelie.
Zăpada pârjoleşte mătasea din câmpie
Și stă pe
flori deasupra mai grea ca o ocară
Eu sufletul mi-aş pune să apăr iarba rară
Să-nvălui flori şi frunze în caldă gingăşie.
Gânditu-m-am la taina iconomiei Tale,
Tu cum îngădui, Doamne, să fie atâta jale
Nerodnică să cadă risipa de petale?
Dar Te-am văzut, lisuse, cum blând din ceruri vii
Să strângi la Tine floarea cea arsă din câmpii,
Ş-am înțeles şi taina zăpezilor târzii."
ZORICA LATCU

Comentarii
Trimiteți un comentariu