"Pe vremea lui Constantin cel Mare a fost un om cu numele Ioan, care îi era cunoscut împăratului prin meșteșugul său. Acesta, având viață înrăutățită, nu și-a pus niciodată în minte gheena. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomisește spre folos, a hotărât îndreptarea lui prin vedenie. Deci a văzut acesta odată în vis că i-a adus împăratului Constantin un lucru meșteșugit de el și, pentru aceasta, vorbea împăratului cu îndrăzneală și se bucurau împreună. Vede apoi că împăratul scoate o sabie goală și, strângându-i părul la un loc, se grăbește să-i taie capul fără de milă, iar Ioan pleca gâtul său, socotind că șuguiește cu împăratul. Însă, în vreme ce făcea aceasta, îl aude pe împărat că îi zice: „Când sabia va mânca părul tău, atunci gâtul tău se va umple de sânge”. Deci i s-a părut lui că i s-a tăiat gâtul, și când sabia a ajuns spre piept, nedumerindu-se Ioan și smerindu-se, căuta ajutor de la cineva. De frica și groaza acelei lupte, s-a deșteptat și, venindu-și în fire, era cu totul înspăimântat. Atunci, făcându-și semnul crucii peste trup, a spus: „Mulțumescu-ți ție, visule, că grozava această luptă mi-ai arătat-o numai cu nălucirea, nu și cu fapta”. Și așa a rămas nepocăit și neîndreptat.
Iar după câtăva trecere de vreme a căzut la grea boală și chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a văzut iarăși — nu în vis, ci în uimire fiind — că stătea în fața unui divan judecătoresc. Un înfricoșător Împărat ședea pe tron, îmbrăcat totodată cu împărătească și arhierească podoabă. De-a dreapta și de-a stânga Lui erau oarecare bărbați, cu sfințită cuviință și cucernici, iar El era dedesubtul acelora. Și în dreapta Împăratului vedea că stăteau oameni tineri și frumoși, iar în stânga Sa vedea că stă unul mai smerit și mai primitor, iar în spatele Împăratului era o prăpastie foarte întunecată și prea adâncă, pe care numai văzând-o te înfricoșai nespus și te îndurerai foarte. Deci, în vreme ce stătea cu frică și cutremur, i-a zis lui Împăratul acela care ședea pe tron: „O, tânărule, oare știi cine sunt Eu?”. Iar Ioan I-a răspuns: „Știu, Stăpâne, că Tu ești Cel ce Te-ai întrupat Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, precum dumnezeieștile noastre Scripturi glăsuiesc”. Atunci Împăratul zice către dânsul: „Și daca tu din Scripturi Mă cunoști, îi cunoști și pe cei împreună cu Mine șezători. Deci cum ai uitat îngrozirea aceea pe care ți-a făcut-o ție Constantin cu câțiva ani înainte, sau nu înțelegi ceea ce-ți zic?”. Iar Ioan I-a răspuns: „Înțeleg, Stăpâne, și încă frica groazei aceleia o am în inima mea”. „Și dacă, a zis Împăratul, rămășițele groazei aceleia le ai încă în inimă, cum stăruiești în răutăți? Deci învață-te din cele încercate, căci Eu sunt Cel ce și mai înainte ți-am dat ție groaza aceea, și nu Constantin”.
Acestea zicându-le, s-a arătat că numai cu semnul a poruncit Împăratul celor ce-L înconjurau să-l arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în spate, și îndată au început oamenii să-l împingă fără milă. Iar el a chemat ajutorul Maicii Domnului, căci i s-a părut că a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Și după acestea L-a auzit pe Împărat zicând: „Lăsați-l să meargă, pentru rugăciunile Maicii Mele”.
Până aici este vedenia pe care a avut-o Ioan. Iară el s-a înspăimântat și, venindu-și în fire, s-a dus la un monah cucernic și i-a povestit-o lui. Și monahul i-a zis: „Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit să iei asemenea învățătură și, de aceea, deșteaptă-te, iubitule, ca nu cumva să pătimești și tu ca acela despre care îți voi povesti. O vedenie ca a ta a avut un om: Se afla la împărăteștile judecătorii unul Gheorghe cu numele, care era dus cu sila, legat, ca să fie aruncat într-o grozavă prăpastie, și cu totul s-a înspăimântat. Iar unul dintre cei ce erau acolo de față, având îndrăzneală către împărat, i-a oprit pe cei ce-l duceau la prăpastie și-i ruga să-l lase, dându-le chezășie că în douăzeci de zile se va îndrepta. Deci, după ce a fost slobozit Gheorghe prin acest fel de chezășie și ajutor, s-a dus cel ce a avut vedenia și a înțeles ce înseamnă și i-a arătat-o lui Gheorghe, cel tras în prăpastie, căci îi era prieten și cunoscut. Iar Gheorghe, auzind acestea, întru nimic le-a socotit. Așadar, a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut cele douăzeci de zile, a fost răpit, vai!, din viața aceasta și dus să plătească făgăduita datorie”. Acestea în chip de adăugire le-a povestit monahul lui Ioan. Iar Ioan, auzindu-le și având în mintea sa încă viețuind îngrozirile ce a văzut, a mărturisit fără de rușine toate păcatele sale și, schimbându-și viața spre mai bună, a petrecut mulți ani cu plăcere de Dumnezeu viețuind, și așa murind, s-a dus la veșnicele lăcașuri."
Din minunile Maicii Domnului
Comentarii
Trimiteți un comentariu