„Nu da ascultare acelui mincinos vânturător de vorbe care te sfătuiește să descoperi virtuțile tale celor ce te aud pentru folosul acelora: Pentru că ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar «sufletul» său va pierde (Matei 16, 26).
Nimic nu poate povățui spre bine pe privitor precum purtarea și cuvântul smerit și neprefăcut, căci unul ca acesta vine în ajutor și altora, spre a nu se trufi niciodată. Oare ar putea fi pe lume un folos mai mare decât acesta?
Unul dintre cei cu darul vederii cu ochii duhului a însemnat și a povestit tot ce văzuse: «Odată, când țineam o adunare cu frații, spunea el, veniră și doi diavoli, cel al slavei deșarte și cel al mândriei, și se așezară unul în dreapta și altul în stânga mea. Și cel dintâi, al slavei deșarte, mă împunse cu degetul în coastă, îndemnându-mă să vorbesc despre vreo vedenie sau despre vreo ispravă pe care să o fi săvârșit eu în pustie. Și, pe când mă descotoroseam eu de el zicându-i: Întoarcă-se înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele (Psalmi 39, 20), numai iată că cel din stânga îmi șopti la ureche: Bravo! Bine, mare ispravă făcuși, că biruiși pe maica mea, cea atât de nerușinată! Atunci eu, luând îndată stihul început, i l-am azvârlit drept în față zicând: Întoarcă-se îndată rușinați cei ce-mi zic mie: Bine, bine făcuși. Întrebându-l eu pe acela în ce chip slava deșartă este maica mândriei, el mi-a răspuns: Laudele înalță și umflă. Sufletul, când se înalţă, îl cuprinde mândria, îl înalță până la nori și-l coboară până în adâncuri (Luca 10, 15). Este și o mărire care vine pe neașteptate de la Domnul: cei ce Mă preamăresc pe Mine îi voi preamări (I Regi 2, 30) și mai este și o altă prăsilă, însă din diavolească zavistie: Vai vouă, zice, când toți oamenii vor zice de bine de voi (Luca 6, 26). Pe cea dintâi o vei cunoaște limpede când vei fugi de ea cu scârbă, socotind-o pe ea și toate meșteșugurile ei o nenorocire, și, când oriunde te vei duce, îți ții purtarea ta ascunsă, iar pe a doua când, săvârșind orice lucru pentru a fi văzut de oameni (Matei 6, 5), necuratul ne va insufla în minte să ne împopoțonăm cu virtutea ce avem, spunându-ne: Așa să strălucească lumina noastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele noastre cele bune (Matei 5, 16). Mărirea pe care nu o caut vine de la Dumnezeu, iar aceea pe care o vânez, de la diavolul». Domnul împinge adesea pe cei cuprinși de slava deșartă la disprețuirea slavei deșarte prin vreo rușinare întâmplătoare.
Începutul disprețuirii slavei deșarte este paza gurii și dorul de necinstire.
Treapta de mijloc este curmarea tuturor gândurilor care ațâță slava deșartă.
Iar sfârșitul, dacă, înadevăr, este un sfârșit al unei asemenea prăpăstii, este a săvârși cu nepăsare, în fața multora, fapte care pun necinstea în lucrare.
Nu-ți ascunde rușinea pentru frica de a nu da altuia pricină de poticnire!”
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXII-lea, 125-126, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 270-272
Comentarii
Trimiteți un comentariu