29 Ianuarie! (Nu se știe data exactă a morții)
Aurel Obreja s-a născut in Transilvania, in jurul anilor 1930.
Aurel Obreja era artist plastic. Fusese arestat în 1948, pe când era în ultima clasă la Liceul Industrial Polizu, Secţia sculptură. Imediat după procesul în care a fost condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale”, a fost trimis la Târgşor (1949-1950), pentru ca apoi, timp de 14 ani, să cunoască închisorile cu regim de exterminare Gherla, Jilava, Aiud. Mărturie:
În această cameră [acțiunea se petrece la Gherla n.n.] mi-a fost dat să văd cum ticălosul de Țurcanu şi ajutoarele sale au încercat să determine pe tată să-şi bată fiul şi pe fiu să-şi tortureze tatăl. Au adus în cameră un croitor bătrân de 71 de ani. Era un om frumos cu mustăţi albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul său. Era şi acesta un bărbat la fel de înalt şi bine făcut, la vreo 30 de ani. I-au pus faţă în faţă, îmboldindu-i să se bată între ei.
Au refuzat. Oricât de mult au fost loviţi din spate cu ciomegele, n-a ridicat nici unul mâna ca să-l lovească pe celălalt. Văzând că această ticăloşie nu reuşeşte, i-au scos afară din cameră pe cei doi. Apoi au adus alt bătrân. Un ţăran frumos îmbrăcat în costum naţional. Parcă ar fi fost Horia, martirul nostru legendar. Au introdus în cameră -apoi- pe copilul său în vârstă de numai 17 ani pentru a fi torturat în faţa tatălui său. M-am cutremurat de această mişelie.
Pe bătrân îl chema Rusu. Noi i-am zis moş Rusu. Era de loc din Galda de Sus, o localitate de lângă Aiud. Bătrânul îl cunoştea pe Virgil Maxim. Cum a intrat în cameră a intuit că şi noi trecem prin groaznicile chinuri ale „reeducării”.
Când şi-a văzut copilul adus în camera de tortură, a căzut în genunchi în faţa torţionarilor, plângând şi rugându-se de ei:
– Nu-mi bateti băiatul. Vă spun eu tot. Omorâţi-mă pe mine, numai nu-mi bateţi băiatul!
M-au podidit lacrimile şi plângeam şi eu alături de moş Rusu şi nu mă mai puteam opri. În timpul torturilor cele mai grele, n-am scăpat o lacrimă. Acum curgeau ca o viitură în timpul marilor revărsări de ape.
Îmi venea şi mie să mă arunc în genunchi în faţa bestiei de Țurcanu şi a roboţilor săi ca să-i rog să nu-l bată pe copil în faţa tatălui său.
Ce au socotit torţionarii e greu de ghicit. Până la urmă l-au scos din cameră şi l-au torturat în altă parte.
(Mărturia lui Aurel Obreja – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)
…Moş Rusu, săracul. Era un ţăran îmbrăcat chiar ţărăneşte. Moţ, de lângă Aiud, de la Galda. Când l-au adus acolo, lângă noi, Maxim Virgil îl cunoştea, că stătuse în colonia de la Galda, ca deţinut. Moş Rusu i-a ajutat pe cei închişi. Şi, când l-am văzut pe Moş Rusu, mi s-a părut că-l zăream pe Horia pe roată, când îl chinuiau.
Sunt cutremurat de conştiinţa de a fi primul scriitor român căruia îi este dat să dezvăluie faptul că au trecut şi ţărani prin „reeducări”. Pentru tot omul, ele erau sortite exclusiv studenţilor şi elevilor. Rar au fost pomeniţi şi câţiva tineri ofiţeri aruncaţi în flăcările lor.
– La un moment dat, bătăuşii îi zic lui Moş Rusu: „Nu vrei, bandituile, să declari nimica, hă?!”
– „N-am ce declara, domnu’ Livinschi şi domnu’ Mărtinuş.”
Şi, într-o după-amiază, după ce se dă stingerea, „în poziţie” toţi, vine Ţurcanu şi cine apare cu el? Băiatul lui Moş Rusu, un elev de vreo şaptesprezece-optsprezece ani, în ultima clasă de liceu. Frumooos. Cuminte. Când l-a văzut Moş Rusu, era în picioare. A căzut în genunchi la Livinschi şi la Ţurcanu: „Domnule Ţurcanu, vă rog plângând: nu-mi bateţi feciorul! Că băiatul nu ştie nimic din ce am făcut eu. Bateţi-mă pe mine-n locul lui!” Şi plângea bătrânul şi-i ruga pe ticăloşi să nu-i zdrobească băiatul. Vă-nchipuiţi: tatăl să-şi vadă băiatul bătut şi băiatul să-l vadă pe tat-su bătându-l călăii. „Moş Rusu, hai, bate-l!” – „Cum să-mi bat băiatul?!” Şi l-au pus şi pe băiat: „Bate-l, că uite, din cauza lui ai ajuns aicea!” – „Să dau eu în tatăl meu?” – zice. Şi n-a vrut nici copilul să dea.
(Mărturia lui Aurel Obreja – Casa lacrimilor neplânse, de Mihai Rădulescu)
"Eram aruncat ca o minge. Ca atunci când copiii, înfierbântaţi de joacă, lovesc în minge cu înverșunare. Loveau cu tot ce aveau. Și aveau atâtea obiecte, toate dinainte pregătite, pe care noi nu le-am văzut. Loveau cu bucăți de lemn din capete de prici. Cu stinghii aduse de la ateliere. Cu capete de lemn de foc. Cu frânghii răsucite și muiate în apă. Cu bucăți de cablu electric ce aveau la mijloc sârmă metalică. Cu centuri, cu linguri, cu furculițe. Cu tot ce poate sau nu poate mintea să-și imagineze.
Nu conta unde loveau și nici ce putea să se întâmple. Nu țineau cont că din acea lovitură puteai să mori sau să rămâi infirm. Loveau în cap, în burtă, în coaste și peste tot, care pe unde apuca, fără milă și fără cruțare. Au început să chiuie, să strige, să urle, în lovituri neîntrerupte au început să ne plimbe prin cameră. Să înconjoare camera cu un vacarm ce nici în iad nu putea fi imaginat.
După ce ne-au dezlegat la ochi și ne-au pus să căscăm gura, toți cei două sute au fost puși să treacă prin fața noastră și să ne scuipe în gură. Nu exista să nu deschizi gura. Veneau cu pene de lemn cu care ți-o deschidea forțat. Îți rupeau gura, buzele, fălcile ți le zdrobeau. Îți rupeau dinții din gură fără cruțare sau menajament. Așa au trecut cei peste două sute de inși prin fața noastră și ne-au scuipat în gură - și încă de mai multe ori. Toți cei vreo 200 de inși au fost puși să ne pălmuiască. O, Doamne ce a însemnat în noaptea aceea să primești sute de palme, unele date cu ură înverșunată.
Au izvodit un chin și mai îngrozitor care avea menirea să ne trezească din inerție: au adus o gamelă plină cu materii fecale. A răspândit un miros îngrozitor în cameră. O scârbă din cele mai cumplite mi-a cuprins întreaga ființă. Cu pene de lemn, cu bâte și cu așchii mi-au deschis gura, așa mi-au înghesuit forțat fecale pe gură. Am vomat atunci parcă tot ce era în mine. Stomac, ficat și tot ce aveam înăuntrul meu. După această operațiune a fost gata, eram plin de murdărie pe la gură, pe față, pe haine. Au adus urină ca să beau și să-mi clătesc gura. Apoi m-au pus să stau într-un picior și cu mâinile sus. Pe bunul meu prieten Stoicescu să mă bată cu ciomagul."
Fabian Seiche - Martiri și mărturisitori români din secolul XX - Închisorile comuniste din România - Ediția a II-a îmbunătățită, Colecția "Ortopraxia" - 11, Făgăraș - 2014
Comentarii
Trimiteți un comentariu