Semnificația rugăciunii lui Iisus

 

                              

"Dacă am înțeles bine, omul biruiește mai ales prin nevoință, priveghere și rugăciunea lui Iisus. Permite-mi totuși o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că aud multe obiecții despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că rugăciunea lui Iisus și felul în care este practicată este o yoga creștină și este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?  Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranți față de starea de deplinătate a harului din Biserica noastră, și pe care noi îl primim prin rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Susținând acestea hulesc și împotriva Sfinților Părinți. Mulți dintre Părinți au luptat pentru rugăciunea lui Iisus și au susținut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greșeală? A greșit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenți chiar și față de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” și le-a fost redată vederea; leproșii au spus-o și s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoașterea Dumnezeirii lui Hristos, și cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinței în Hristos este legată de mărturisirea neputinței noastre de a fi mântuiți doar prin puterea noastră. Această spune totul, și întreaga luptă a creștinului își are temelia pe aceste două lucruri: credința în Hristos și cunoștința păcătoșeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului și sintetizează întreaga învățătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe. Noi atingem această îndoită cunoaștere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască și slăbiciunea omenească. Și această dublă nesocotință dă naștere unei „minți dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinței, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoașteri. Ultimul își cunoaște propria slăbiciune și puterea lui Hristos. Așadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaștem și mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca și propria noastră slăbiciune (miluiește-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este și harul lui Hristos, și acest har este Împărăția Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câștiga Împărăția Cerurilor prin puterea ei? Știu, Gheron, ca o condiție de căpătâi a învățăturii ortodoxe este aceea de a nu despărți niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemăm și preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preot ca și în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Că ție se cuvine slavă, cinste și închinăciune, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh acum și pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învățătură dreaptă.  În nici un caz, și îți voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numește „rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl și Sfântul Duh și alcătuiește, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…și vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (I Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaștem pe Tatăl și îi suntem supuși Lui. Ba, mai mult, simțim lucrarea și împărtășirea Sfântului Duh. Părinții, luminați de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, săvârșește toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea și a făcut omul, și iarăși întreaga Sfântă Treime a re-creat omul și lumea. „Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Și S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a făcut „din voința Tatălui și prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem că mântuirea omului și dobândirea darurilor dumnezeiești sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinții Părinți despre aceasta. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este ușa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, și va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos este Ușa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan 14, 2). Așa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Și pentru a deschide ușa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaștem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl și Sfântul Duh, care purcede din Tatăl și este trimis prin Fiul, zămislește pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoaștem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”. Sfântul Maxim vorbește adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii și ale profeților au fost înaintemergătorii venirii în trup a Cuvântului, în același fel Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenței lui în Duh”, „învățând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezența Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Să în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinită prin bunăvoința Tatălui și prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim și mărturisim marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după toate acestea neagă și nu primește rugăciunea lui Iisus face o mare greșeală. El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui și nu primește luminarea Sfântului Duh, așadar nu are adevărată împărtășire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat creștin sau nu. 

— Aș dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferențele între rugăciunea lui Iisus și yoga, și să-mi arăți în ce constă superioritatea ei asupra religiilor orientale. 

— Subiectul este foarte larg, fiule, și s-ar putea spune multe lucruri pe această temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele: 

În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăsește credința în Dumnezeu, Care a creat lumea și Care o conduce și o iubește. Este un Părinte iubitor care are grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obține „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluiește-mă!” Autorascumpărarea și auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minții, pentru că acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu înafară a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obținută „prin noi înșine” și nu „vine din noi înșine”, așa cum pretind sistemele filosofice omenești, ci este atinsă „în Dumnezeu”. 

În al doilea rând noi nu luptam să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea lui Iisus”. Nu ne căutam înălțarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască și cea omenească se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Așadar, în monahismul ortodox antropologia și soteriologia, adică învățătura despre om și cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos și îi păzim poruncile. Acordăm mare importanță acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuși a spus: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos și păzindu-I poruncile suntem uniți cu întreaga Sfântă Treime. 

În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie. Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântată stare de smerenie. Spunem „miluiește-mă” și ne considerăm cei mai răi dintre toți. Nu disprețuim pe nici unul dintre frații noștri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun. 

În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noțiune abstractă ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu șterge latura omenească. Nu suntem „integrați”, din moment ce și noi înșine suntem persoane. 

În al cincilea rând, pe măsură ce sporește rugăciunea ajungem la putința de a deosebi înșelătoria. Putem vedea și distinge mișcările diavolului, dar în același timp și lucrarea lui Hristos. Recunoaștem duhul înșelăciunii, care de multe ori se schimbă chiar și într-un înger de lumină. Distingem, deci binele de rău, necreatul de creat. 

În al șaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curățirea sufletului și trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu țintim a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu și nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită și deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptam să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către diavol. Nu putem fi mântuiți fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea duhovnicească fără curățirea inimii este teologia diavolilor”. În al șaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercam să călăuzim mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă și să coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învață Biserica, nu trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului și a trupului. Nu avem prin urmare, că scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieții. Nu râvnim să ajungem în starea de a nu dori viața pentru a înceta suferința. Noi practicăm rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viață și vrem să trăim veșnic cu Dumnezeu. În al optulea rând nu suntem indiferenți la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evita să înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea menține pacea și indiferență. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toți. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omenești. Nu ne putem mântui prin noi înșine. O bucurie care e numai a noastră, fără să fie bucurie și pentru ceilalți, nu este bucurie adevărată. În al nouălea rând nu dăm prea mare importanța tehnicilor psihosomatice și nici diferitelor poziții ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută la adunarea minții în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă și fără acestea. Repet, noi nu luptam pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. 

— Îți mulțumesc mult, Gheron, pentru aceste învățături. Ele au o mare importanță pentru că vin de la tine, care le cunoști din experiență. Aș vrea să te mai întreb ceva. Este dobândită curățirea și mântuirea, adică îndumnezeirea, doar prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută? 

— Fiecare rugăciune are o putere uriașă. Este un strigăt al sufletului. 

Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinței și strădaniei celui ce-l cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc. Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare neprețuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Șirul, ea este acea cheiță cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea și o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”, „fără contur” și dobândește într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie și de conștiința păcătoșeniei noastre. Așa ne învață Părinții. 

Așa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru cei ce luptă pentru curățirea inimii și pentru începători, în timp ce rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaști. „Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoștință și pentru osteneală, nu a celor ce se liniștesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, și să se abțină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, după cum spun părinții, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; și când se lenevește, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale părinților”. 

De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul și mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile pe care le au ceilalți, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rostește „Doamne, miluiește-mă” în chilia lui. Pentru acest motiv isihastii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinții noștri și fac utreniile și vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus. 

— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei? 

— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândește însușirile lucrurilor în care rămâne și către acelea își îndreaptă dorința și dragostea. 

Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc își îndreaptă și dorința și dragostea, fie că sunt dumnezeiești și proprii și înțelegătoare, fie că sunt lucruri trupești și pătimașe”. Mai mult, același lucru se întâmplă cu cunoașterea. Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditație și de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poți medita toată viața asupra lui. 

— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămurește-mă Gheron, cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Știu că te pot supăra fiind neștiutor în aceste probleme, dar mă poți ajuta foarte mult spunându-mi acestea. 

— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare știință, fiul meu. Nu poate fi descrisă exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înțeleasă de cei ce nu au avut nici cea mai mică experiență. Este într-adevăr un lucru măreț. Aș spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea și sfârșitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câștigă rugăciunea curată este liniștea dulcei puștii cu tot ceea ce înseamnă aceasta. 

— Am citit, Gheron, câteva cărți și articole referitoare la această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minții, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. 

Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunțit semnificația ei, aș vrea să-mi împărtășești câteva gânduri ivite din căutările tale și din învățătura Sfinților Părinți. Nu vreau să învăț doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi, atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorința!."

Mitropolitul Ierothei Vlahos.