"Cei ce vor să ducă viață creștină după toată rânduiala sunt datori să se îngrijească, înainte de toate, de facultatea judecății și a discernământului, care se află în suflet. Pentru că ajungând să discernem cu exactitate între bine și rău, și să deosebim totdeauna pe cele care, împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, viețuim drept și fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecății întocmai ca de niște ochi, să nu ne lăsăm amăgiți de șoptirile celui-rău. Atunci vom fi socotiți vrednici să primim harul dumnezeiesc și să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un exemplu din lumea văzută, pentru că este asemănare între trup și suflet, între lucrurile trupului și cele ale sufletului, între cele văzute și cele nevăzute.
Trupul are povățuitor ochiul, și dacă acesta vede (bine) îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate niște locuri stufoase și năpădite de spini și mlaștini. Printre ele se înalță limbi de foc, săbii înfipte (cu tăișul în sus), se deschid prăpăstii și se află multă apă. Cel care este sprinten și atent, și are ochiul povățuitor, trece cu mare grijă prin acele locuri rele, ferindu-și din toate părțile haina, cu mâinile și cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe și de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Același ochi – care este lumina trupului – îl păzește pe acesta ca să nu se prăbușească în prăpăstii, să nu fie înghițit de ape, sau să fie vătămat de vreun rău. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede și cu grijă, ținându-și strâns veșmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzește pe sine nevătămat și-și păstrează haina neruptă și nearsă. Iar dacă prin aceleași locuri trece un alt om, neatent, (cu pas) molatec și leneș, fluturându-și haina încoace și încolo, fie că o sfâșie pe aceasta prin tufe și prin mărăcini, fie că o arde – pentru că n-o ține strâns lângă el –, fie că o taie în săbiile care îi sunt înfipte în preajmă, fie că o murdărește în noroi, într-un cuvânt, își strică numaidecât haina cea nouă și frumoasă din pricina negrijii, a moliciunii și a lenei sale. Iar dacă, în continuare nu este atent (și nu dă ascultare) ochiului, el însuși cade în prăpastie ori în ape și se îneacă.
În același chip (trebuie) să se poarte și sufletul, care poartă învelișul trupului întocmai ca pe o haină frumoasă. Folosindu-se de puterea judecății, care conduce atât sufletul, cât și trupul, să treacă printre tufele și spinii acestei vieți, prin noroi, prin foc și peste prăpăstii, adică printre poftele, dezmierdările și necuviințele acestui veac. Este dator ca, de pretutindeni, cu bărbăție, sârguință și luare-aminte să se păzească și să se ferească pe sine însuși și haina trupului, ca nu cumva să se sfâșie de tufele și mărăcinii lumii acesteia – adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământești –, și de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, ferește limba ca să nu grăiască cele deșarte, oprește mâinile și picioarele de la săvârșirea faptelor rele. El dispune de voință pentru a întoarce și a împiedica mădularele trupului de priveliștele cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase și de la îndeletnicirile lumești și viclene.
(În același timp) sufletul se ferește pe sine de visările cele rele, își păzește inima și împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se și sârguindu-se, și oprind din toate părțile și cu luare-aminte mădularele trupului de la răutăți, sufletul păzește nespintecată, nearsă, neîntinată și bună haina trupului și se păzește și pe sine prin puterea de a cunoaște, de a înțelege și de a discerne, și mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească și ajutat fiind și de Domnul, este păzit cu adevărat de relele pe care le-am pomenit. Pentru că atunci când Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieții, de grijile materiale, de legăturile pământești și de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzește nevătămat acest suflet, încât el străbate cu bine acest veac al răutății. Și astfel (acest suflet) dobândește laudele lui Dumnezeu și ale îngerilor, pentru că a păstrat bine haina sufletului și pe sine însuși, respingând, pe cât i-a fost cu putință, orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Dumnezeu, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.
Iar dacă cineva se complace în viața aceasta în trândăvie și în nepăsare, și în chip voit nu se ferește de orice poftă lumească și nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii și în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor și o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecății, pentru că n-a putut să-și păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre (fiii) Împărăției. Pentru că, ce (altceva) va face Dumnezeu celui care, în chip voit, se dedă lumii, se lasă înșelat de dezmierdările ei și rătăcește în visări lumești. (Numai) pe acela îl va ajuta Domnul, care se ferește de poftele trupești și de obiceiurile de mai înainte, care tinde totdeauna către Domnul, care se leapădă de sine și numai pe Domnul Îl caută. (Numai) pe acela îl ține, care se păzește pretutindeni de cursele și lațurile lumii materiale, care „cu frică și cu cutremur își lucrează mântuirea” (Filip. 1, 12), care trece cu toată luarea-aminte prin cursele, lațurile și poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului și nădăjduiește să fie mântuit prin mila și harul Său.
Se spune că cele cinci fecioare înțelepte, rămânând treze și stăruind în lucrul cel străin de firea lor (cea omenească), luând untdelemn în candelele inimilor lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întâmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte însă, fără de minte fiind și rămânând la firea lor, n-au privegheat și nu s-au sârguit să primească untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup, și oarecum au adormit din neglijență, din moleșeală, din trândăvie, din neștiință, sau pentru că au socotit că așa este drept (să facă). De aceea au și fost scoase afară de la cămara Împărăției, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănțuite fiind de lume și de iubirea față de cele pământești, n-au arătat toată dragostea și dorința lor față de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn. Pentru că sufletele care caută sfințenia Duhului – acel lucru străin de firea (lor) – se leagă cu toată dragostea lor de Domnul; întru El umblă, Lui i se roagă, la El se gândesc, pe toate celelalte trecându-le cu vederea. De aceea (unele ca acestea) se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc și pot viețui fără prihană și să placă în chip desăvârșit Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămân la firea lor, se târăsc cu cugetul pe pământ, și pe pământ le petrece mintea. Acestea se amăgesc socotind că sunt ale Mirelui și că se (pot) împodobi cu faptele trupului. (Unele ca acestea) însă nu s-au născut de la Duhul și n-au primit untdelemnul bucuriei. Dacă cele cinci simțuri ale sufletului primesc darul cel de sus și sfințenia Duhului, sunt cu adevărat fecioare înțelepte, pentru că au primit înțelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămân la firea lor, se arată nesăbuite și fiice ale lumii acesteia, pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe și prin înfățișare că sunt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sunt cu totul alipite de Domnul, către El le este cugetul, Lui I se roagă, întru poruncile Lui umblă și numai pe Domnul Îl iubesc, tot așa se întâmplă și cu sufletele care iubesc lumea și vor să trăiască din plin viața de pe pământ: la aceasta le este mintea și după legile ei se poartă; ele nici nu pot fi întoarse de Duhul către gândul cel bun. De aceea, trebuie ca acel lucru străin de firea noastră – adică harul cel ceresc – să se unească și să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească și să dobândim mântuirea veșnică.
În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care prin multa îndeletnicire cu ea și obișnuință ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci, ca iarăși s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră –, și să fim readuși la curăția cea dintâi. Dar dacă nu ne vom împărtăși de iubirea Duhului din cer (stăruind) în multă rugăciune, în cerere, în credință și în disprețuirea lumii acesteia, dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, și nu ne vom sfinți de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui până la sfârșit întru toate poruncile Lui, nu vom putea dobândi Împărăția cea cerească.
Un cuvânt tainic și adânc vreau să vă spun – după puterea care mi s-a dat –, de aceea vă rog să fiți cu luare-aminte. Dumnezeu cel nemărginit, nepătruns cu mintea și necreat, pentru bunătatea Sa cea nemărginită și mai presus de cuvânt, S-a făcut trup, S-a micșorat – să zic așa – din slava Lui cea nepătrunsă, pentru ca să se poată uni cu creaturile Sale cele văzute, adică cu sufletele sfinților și ale îngerilor, ca acestea să se poată împărtăși de viața Dumnezeirii. Pentru că fiecare, după firea sa, este trup: îngerul, sufletul și demonul. Acestea, deși fine prin firea și alcătuirea lor, sunt totuși trupuri, (trupuri) fine, după cum trupul (nostru cel văzut) este vârtos. Așa se face că sufletul, fin fiind, străbate ochiul cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbește, mâna și, într-un cuvânt, tot trupul. Și cuprinzând sufletul toate mădularele trupului, se amestecă cu ele și săvârșește prin ele toate faptele vieții.
În același timp și Dumnezeu, Cel nemărginit și necuprins, arătând iubire (față de oameni), S-a micșorat pe Sine și coborându-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului acestuia. Deci, arătând blândețe și iubire față de oameni, Se întrupează, Se amestecă și cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte și credincioase, cu care devine „un duh”, așa cum spune (Apostolul) Pavel (1 Cor. 6, 17). Domnul (se amestecă), să zic așa, cu sufletul, ipostasul cu ipostasul, pentru ca sufletul să poată fi mereu tânăr, să trăiască viața cea nemuritoare și să se facă părtaș de slava cea veșnică, cea vrednică de El și bineplăcută Lui. Pentru că dacă El a adus la existență din neființă această lume văzută, atât de diferită și de variată – care mai înainte nu era –, numai voind, (dacă) a făcut numaidecât, dintru neființă, lucruri dense și tari – adică munți, copaci; vezi, doar, care este alcătuirea firii –, iar la mijloc (a pus) apele, din care a poruncit să se nască (pești și) păsări; (El a creat, de asemenea) și elemente mai fine, ca focul și vânturile, (și altele) care nu pot fi văzute din cauza fineței lor. O, cât de nemărginită și de negrăit este înțelepciunea lui Dumnezeu, Care a creat din nimic atât elementele cele dense, cât și pe cele fine și le-a făcut să existe prin voia Sa! Cu cât mai mult El Însuși – Care este precum vrea și ceea ce vrea – Se schimbă și Se micșorează arătând milă și bunătate, mai presus de orice cuvânt. Prin urmare, întrupându-Se, Se aseamănă sufletelor celor sfinte, vrednice și credincioase, pentru ca să fie văzut de ele, El, Cel nevăzut, să Îi simtă dulceața, iar sufletul să se desfăteze direct de bunătatea și de Lumina cea negrăită. Când voiește, devine foc, care mistuie toată patima cea rea, care s-a strecurat în suflet; pentru că s-a zis: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Deut. 4, 24; Evr. 12, 29). Când voiește, devine odihnă adâncă și de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna dumnezeiască, iar când (iarăși) voiește, devine bucurie și pace care încălzește și ocrotește sufletele.Iar dacă voiește să Se asemene uneia dintre creaturi – pentru bucuria și desfătarea creaturilor raționale –, (adică) să devină cetatea luminii, Ierusalimul, sau muntele ceresc, El poate tot ceea ce voiește, după cum s-a spus: „V-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea lui Dumnezeu celui viu, de Ierusalimul cel ceresc” (Evr. 12, 22). Este ușor pentru El să ia toate formele pe care le voiește, de dragul sufletelor vrednice și credincioase Lui. Este nevoie doar să se nevoiască cineva să fie iubit și să-I placă Lui, ca să cunoască direct bunurile cele cerești, să se desfăteze cu o desfătare de negrăit, (să dobândească) bogăția cea nemărginită a Dumnezeirii, acele bunuri „pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (2 Cor. 2, 9), adică pe Duhul Sfânt, Care este odihnă, veselie, desfătare și viață veșnică pentru sufletele vrednice. Domnul Se întrupează, de asemenea, în mâncare și în băutură, așa cum s-a scris în Evanghelie: „Cel ce mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac” (Ioan 6, 51) –, ca să sature și să umple sufletul de bucuria cea duhovnicească și de negrăit. Pentru că zice: „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 51). De asemenea, El (Se preschimbă) și în unda băuturii celei cerești, așa cum a zis: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu (nu va mai înseta în veac pentru că apa pe care i-o voi da Eu) se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14). Sau după cum zice (Apostolul): „Și toți din aceeași băutură ne-am adăpat” (1 Cor. 10, 4).
Fiecăruia dintre Părinții cei sfinți S-a arătat după cum a voit și după cum le era de folos; altfel S-a arătat lui Avraam, altfel lui Isaac, altfel lui Iacob, altfel lui Noe, altfel lui Daniel, altfel lui David, altfel lui Solomon, altfel lui Isaia, altfel fiecăruia dintre sfinții prooroci, altfel lui Ilie și altfel lui Moise. (Mai mult decât atât), eu socotesc că Moise, pe când se afla în munte, în vremea postului celor patruzeci de zile, a mers tot timpul de s-a desfătat din masa cea duhovnicească. Fiecăruia dintre sfinți s-a arătat după cum a voit, pentru a le da odihnă, a-i mântui și a-i aduce la cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru că toate câte voiește poate să le facă, și – după cum vrea – Se micșorează, Se întrupează, Se transformă, este văzut întru slava Sa cea neapropiată de cei care-L iubesc, Se arată, – din multa și negrăita Lui iubire – celor vrednici, după a Lui putere. Pentru că sufletul care s-a învrednicit prin multă dorire, prin credință, nădejde și iubire să primească acea putere de sus, (adică) iubirea cea cerească a Duhului și focul cel ceresc al vieții celei nemuritoare, este cu adevărat dezlegat de dragostea cea lumească și se eliberează de orice legătură a răutății.
După cum fierul sau plumbul, aurul sau argintul, atunci când este pus în foc se topește și din tare devine moale, iar dacă stă mai mult timp în foc se topește și-și pierde duritatea sa naturală, din cauza acțiunii căldurii focului, tot așa (se întâmplă) și cu sufletul care se leapădă de lume și dorește numai pe Domnul, care-L caută cu multă râvnă, osteneală și luptă, și arată în El credință și nădejde neclintită, care primește acel foc ceresc al Dumnezeirii și al dragostei Duhului; (un astfel de suflet) se descătușează cu adevărat de iubirea lumii, se eliberează de răutatea patimilor, se leapădă de toate, își schimbă firea cea învârtoșată de păcat, pe toate le socotește de prisos și numai către Mirele cel ceresc pe care L-a primit (privește), odihnindu-se în iubirea Lui cea fierbinte și de negrăit.
Îți spun însă ție că (un astfel de suflet) chiar și pe frații cei prea iubiți (de el), pe care-i are înaintea ochilor, dacă-l împiedică de la acea dragoste, îi îndepărtează, să zic așa, de la sine. Că întru aceasta constă viața și odihna Lui, în comuniunea tainică și de negrăit cu Împăratul ceresc. (Într-adevăr), dragostea (izvorâtă din) comuniunea trupească desparte (pe om) de tată, de mamă și de frați, toți aceștia se fac ca și străini pentru cugetul lui, iar dacă îi iubește, ca pe niște străini îi iubește. Toată dragostea lui către soția lui se îndreaptă, după cum zice (Apostolul): „De aceea va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va uni cu soția sa și vor fi amândoi un singur trup” (Efes. 5, 31; Matei 19, 5). Or, dacă dragostea cea trupească dezleagă oricare altă dragoste, cu atât mai mult aceia care s-au învrednicit să se împărtășească cu adevărat de Duhul cel Sfânt, ceresc și iubit, se vor dezlega de orice dragoste lumească. Copleșiți de dorința cerească de a se uni cu El, toate celelalte li se vor părea de prisos. De aceea, pe El Îl doresc, la El se gândesc, după poruncile Lui trăiesc, cu El se întrețin mereu cugetele lor, stăpâniți de o dragoste dumnezeiască și cerească și de un dor duhovnicesc.
Drept aceea, iubiți frați, pentru că astfel de bunuri ne stau înainte și pentru că astfel de făgăduințe ne-au fost făcute de către Domnul, să îndepărtăm de la noi toate piedicile și să lepădăm toată dragostea cea lumească și numai către acel bun să îndreptăm căutarea și dorința noastră, ca să putem dobândi acea negrăită iubire a Duhului, spre care fericitul Pavel ne-a îndemnat a ne osârdui, zicând: „Căutați dragostea” (1 Cor. 14, 1). În felul acesta vom putea schimba învârtoșarea (inimii) noastre și ne vom învrednici să stăm de-a dreapta Celui Preaînalt, să ne apropiem de liniștea și odihna cea duhovnicească, copleșiți de dragostea Duhului celui dumnezeiesc. Pentru că Domnul, iubind mult pe oameni, Se milostivește atunci când ne întoarcem cu totul la El și ne eliberăm de toate (puterile) cele potrivnice. Că deși noi – din pricina multei noastre neștiințe, a prunciei și a deprinderii cu răutatea – ne îndepărtăm de viață, ne punem multe piedici și nu vrem să ne pocăim cu adevărat, El Se milostivește de noi, fiind îndelung-răbdător, atunci când ne întoarcem, și venind El, și omul nostru cel lăuntric îl luminăm, ca să nu se rușineze fețele noastre în ziua judecății.
Iar dacă acest lucru ni se pare greu (de împlinit) – din pricina exercițiului aspru al virtuții sau mai degrabă din pricina insuflării, ori a sfatului celui-potrivnic –, iată, El Se îndură și așteaptă îndelung întoarcerea noastră; păcătuind, El ne suferă și așteaptă să ne pocăim; căzând iarăși, nu Se rușinează ca iarăși să ne primească, după cum a spus Proorocul: „Oare acela care cade nu se mai scoală, iar cel ce se abate nu se mai întoarce?” (Ier. 8, 4). Se cuvine doar ca noi să avem cugetul curat și să ne întoarcem – îndată și pentru totdeauna – și să cerem ajutorul Lui; pentru că El este gata să ne mântuiască. El așteaptă avântul arzător al voinței noastre îndreptate către El – atât cât ne este cu putință –, buna credință și osârdia (ce depinde de) voința noastră. Îndreptarea însă, toată, El o săvârșește întru noi.
Să ne sârguim, deci, fraților, ca (unii ce suntem) fii ai lui Dumnezeu, să ne dezbrăcăm de toată deprinderea cea rea, de nepăsare și trândăvie și să fim gata și vrednici a-L urma; să nu amânăm (acest lucru) de la o zi la alta, furați de răutate. Că nu știm când va avea loc ieșirea noastră din trup.
Mari și nespuse sunt făgăduințele creștinilor! Pentru că slava și frumusețea și plăcerea celor văzute nu prețuiesc cât credința și vrednicia unui suflet.
Cum, deci, să nu dăm ascultare întru totul acestor îndemnuri și făgăduințe ale Domnului și să nu venim la El, să nu renunțăm, așa cum ni se spune în Evanghelie, la toate, și chiar la viața noastră și numai pe El să-L iubim, și pe nimeni altul în afară de El?
Să luăm aminte, apoi, la toate (câte a făcut pentru noi) și câtă cinste ni s-a dat! Câte orânduieli ale Domnului au avut loc încă de pe vremea Părinților și a Proorocilor! Câte făgăduințe nu ni s-au făcut! Câte îndemnuri! Câtă milă a arătat Domnul față de noi de la început! În cele din urmă, Și-a arătat nespusa Sa milostivire față de noi prin venirea și prin răstignirea Sa, prin care ne-a mutat pe noi, cei care ne-am întors (de la purtarea cea păcătoasă), la viață.
Dar noi nu ne depărtăm de (sfatul) voii noastre, de iubirea lumii, de deprinderile și de obiceiurile cele rele și ne arătăm puțin credincioși sau mai degrabă necredincioși.
Cu toate acestea, iată, El Se milostivește de noi, ne păzește, ne ocrotește în chip nevăzut și nu ne lasă până la sfârșit, după păcatele noastre, pradă răutății, nici să ne pierdem în amăgirile lumii, ci arată îndelungă răbdare și ne așteaptă să ne întoarcem la El.
Dar mă tem ca nu cumva să se împlinească cu noi, cei care avem cuget defăimător și umblăm în deprinderi rele, cuvântul Apostolului, care zice: „Oare disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” (Rom. 2, 4). Pentru că dacă noi, (profitând) de îndurarea, bunătatea și răbdarea Lui, adăugăm și mai multe păcate, ne vom agonisi osândă și mai mare – din pricina neglijenței și a disprețului nostru –, și se va împlini cu noi cuvântul: „Dar după învârtoșarea ta și după inima ta cea nepocăită îți aduni mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu” (Rom. 2, 5). Multă bunătate și îndurare de nespus arată Dumnezeu față de neamul omenesc! Însă pentru a putea dobândi mântuirea, trebuie să vrem să ne pocăim și să ne sârguim a ne întoarce la El.
Iar dacă vrei să cunoști îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu și bunătatea Lui cea multă, să aflăm (acest lucru) din (Sfintele) Scripturi de Dumnezeu insuflate. Privește la (poporul) Israel, din care (se trag) Părinții, cărora li s-au făcut făgăduințele – din care (Se trage) Hristos după trup – cărora (li S-au încredințat) cultul și Legământul: câte păcate n-au săvârșit! De câte ori nu s-au abătut! El însă nu i-a părăsit pentru totdeauna, ci le-a trimis spre folosul lor, la vremea cuvenită, pedepse – vrând să înmoaie învârtoșarea inimii lor prin necazuri –, (iar când ei) s-au întors, i-a mângâiat și le-a trimis prooroci. De câte ori n-au păcătuit și nu s-au poticnit, iar El i-a răbdat, și când s-au întors, i-a primit cu bucurie! Și iarăși abătându-se ei, nu i-a lăsat, ci i-a chemat la pocăință prin prooroci. (Deci), de multe ori abătându-se, (apoi) întorcându-se, (de multe ori) i-a răbdat cu bunăvoință și i-a primit cu iubire, până când, în cele din urmă, în mare greșală au căzut, punându-și mâinile pe Însuși Stăpânul, pe Care Îl așteptau, așa cum se spusese de Părinți și Prooroci, ca izbăvitor, mântuitor, împărat și prooroc. Că venind, ei nu L-au primit, ci dimpotrivă, I-au făcut multe lucruri necinstitoare, iar în cele din urmă L-au osândit cu moarte pe cruce. Dar săvârșind ei o greșală atât de mare și decăzând atât de mult, au pus vârf păcatelor lor. De aceea, au fost părăsiți de Duhul Sfânt, atunci când catapeteasma templului s-a sfâșiat (cf.: Matei 27, 51). Apoi templul lor s-a năruit, a fost dat neamurilor și pustiit, după cum Domnul spusese: „Nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească” (Matei 24, 2). În cele din urmă, au fost dați pe mâna neamurilor, au fost risipiți pe tot pământul de către cei ce i-au robit și nu li s-a mai îngăduit să se întoarcă la locurile lor.
Tot așa și acum, (la fel se poartă Dumnezeu) cu fiecare dintre noi: Deși vede cât greșește fiecare, fiind bun și milostiv, rabdă îndelung și așteaptă în liniște (să ne pocăim). Iar când cineva se pocăiește și se hotărăște să nu mai greșească, îl primește (pe acesta) cu multă dragoste și bucurie. Pentru că se spune: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 10). Și iarăși: „Nu este voia Tatălui Meu ca să piară vreunul dintr-aceștia mici” (Matei 18, 14). Iar dacă cineva – deși Dumnezeu îi arată atâta bunătate și îndelungă-răbdare – nu pornește la îndepărtarea treptată a păcatelor, a celor ascunse și a celor văzute, ci privește și stă liniștit, ca și când Dumnezeu ar trebui să se pocăiască; – și arătând mult dispreț (față de bunătatea dumnezeiască) – adaugă păcate peste păcate, nepăsare peste nepăsare, greșeli peste greșeli, umple măsura păcatelor –, în cele din urmă va ajunge într-o stare de nelegiuire atât de mare, încât nu se va mai putea ridica și, dat pe mâna celui-rău, se va pierde.
Așa s-a întâmplat cu (locuitorii) Sodomei. Aceștia au săvârșit multe păcate și nu s-au întors (de la calea lor). În cele din urmă, au purtat gând rău îngerilor, vrând să săvârșească cu ei fapte nefirești. Întrucât nu s-au pocăit, au fost pierduți; umplând și întrecând măsura păcatelor, judecata dumnezeiască i-a dat pradă focului. Așa s-a întâmplat și pe vremea lui Noe: multe rele săvârșind (cei din vremea lui) și nepocăindu-se, în cele din urmă, la atât de mari păcate au ajuns, că tot pământul a fost nimicit (din pricina lor). La fel s-a întâmplat și cu egiptenii. Aceștia au păcătuit și multe nelegiuiri au săvârșit împotriva poporului lui Dumnezeu, însă Dumnezeu S-a milostivit și n-a trimis peste ei pedepse atât de mari, care să-i nimicească. Pentru întoarcerea, cumințirea și pocăința lor, i-a biciuit cu acele plăgi mici, dar a îndurat îndelung și a așteptat să se pocăiască. (Întâi), după ce au săvârșit multe nelegiuiri împotriva poporului lui Dumnezeu, s-au pocăit, dar după aceea, iarăși au căzut în vechea necredință și au chinuit amarnic pe poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, când Dumnezeu, săvârșind multe minuni, a scos pe poporul Său din Egipt prin Moise, ei au săvârșit o mare greșală, că au urmărit pe acest popor. De aceea, în cele din urmă, judecata dumnezeiască i-a osândit și i-a pierdut, înecându-i în ape, pentru că nu i-a mai socotit vrednici să trăiască.
La fel (s-a întâmplat), precum s-a zis mai înainte, și cu (poporul) Israel. Acesta a săvârșit multe păcate și greșale: pe proorocii lui Dumnezeu i-a ucis și multe alte rele au făcut, însă Dumnezeu a răbdat (de fiecare dată) și a așteptat să se pocăiască. Dar în cele din urmă au căzut sub un păcat atât de mare, că zdrobindu-se, nu s-au mai ridicat. Au (îndrăznit să-și) ridice mâinile împotriva Stăpânului. De aceea, în cele din urmă, au fost părăsiți și lepădați (de la fața lui Dumnezeu) și s-a luat de la ei proorocia, preoția și cultul și s-au dat neamurilor celor ce au crezut, precum a zis Domnul: „Se va lua de la voi Împărăția și se va da poporului care face roadele ei” (Matei 21, 43). Dacă până atunci Dumnezeu i-a suferit și, milostivindu-Se de ei, nu i-a părăsit, când au împlinit măsura păcatelor și le-au pus vârf, ridicându-și mâinile împotriva Stăpânului, atunci, în sfârșit, au fost părăsiți de Dumnezeu.
Iubiților, v-am înfățișat (toate) acestea pe larg, pentru a învăța din paginile Scripturii că trebuie să ne întoarcem cât mai degrabă de la deprinderile cele rele și să ne sârguim (a urma) pe Domnul. El este bun, așteaptă întoarcerea noastră și pocăindu-ne ne primește cu multă bucurie. (Am spus toate acestea), ca nu cumva să crească zi de zi răutatea noastră și greșalele noastre să se înmulțească, (iar în cele din urmă) să vină asupra noastră mânia lui Dumnezeu.
Să ne sârguim, deci, să venim la El cu inima deschisă, fără a ne pierde nădejdea în mântuire. Pentru că și aceasta este (o uneltire) a celui-viclean și rău: acesta amintește de păcatele de mai înainte, pentru a duce pe om la deznădejde, lâncezeală și nepăsare, ca nu cumva acesta, întorcându-se și venind la Domnul, să dobândească mântuirea – dat fiind că Domnul arată atâta bunătate neamului omenesc.
Iar dacă ni se pare lucru greu, (ba poate) chiar cu neputință a ne îndepărta de la multele noastre păcate de care am fost cuprinși – fapt care, precum am zis, este o uneltire a celui-rău și o piedică (în calea) mântuirii noastre –, să ne aducem aminte că Domnul, venind (în lume), a făcut, întru bunătatea Sa, pe cei orbi să vadă, a vindecat pe cei slăbănogi, a tămăduit toată boala (din popor), a înviat pe cei morți, care deja intraseră în putreziciune și descompunere, a făcut pe surzi să audă, a scos o legiune de demoni dintr-un om și l-a făcut bine pe acesta, pe care îl cuprinsese o atât de mare nebunie. Deci, cu cât mai vârtos Domnul Se va apleca către sufletul care se întoarce spre El și-I cere mila și ajutorul Său, îl va aduce la bucuria nepătimirii, la starea (de-a împlini) toată virtutea și la înnoirea minții; îl va aduce de la orbirea și surzenia necredinței, a neștiinței și a netemerii (de Dumnezeu) la cumințenia virtuții și la curăția inimii. Că El a făcut și trupul, și sufletul. Și după cum, venind pe pământ, a dat cu belșug și bunătate vindecare și ajutor – ca un bun și singur doctor – celor ce se apropiau de El și-I cereau (aceasta), la fel (va face și cu bunurile) cele duhovnicești.
Că dacă de trupurile care mor și se risipesc, atât de mult S-a milostivit, și fiecăruia i-a împlinit cererea, pe dată și cu bunătate, cu cât mai vârtos Se va milostivi și va vindeca numaidecât sufletul cel nemuritor, care nu se strică, nici nu se descompune, dar care este cuprins de boala necunoștinței, a răutății, a necredinței, a netemerii (de Dumnezeu) și de celelalte fețe ale păcatului; care se apropie de El, Îi cere ajutorul, privește spre îndurarea Lui, dorind să primească de la El harul Duhului, pentru a se răscumpăra și mântui și pentru a scăpa de toată răutatea și de toată patima, precum El însuși a spus: „Cu cât mai mult Tatăl cel ceresc va face dreptate celor ce strigă către El ziua și noaptea?” (Luca 18, 7). Și adaugă, zicând: „Vă spun vouă că le va face dreptate curând” (Luca 18, 8). Iar în alt loc adaugă: „Cereți și vi se va da vouă, că oricine cere va primi și cel ce caută află, iar celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Apoi, continuând, adaugă: „Cu cât mai mult Tatăl vostru cel ceresc va da pe Duhul Sfânt celor ce Îl cer de la El” (Luca 11, 13). „Amin zic vouă, chiar dacă nu i-ar da pentru că îi este prieten, pentru îndrăzneala lui însă sculându-se, îi va da cât îi trebuie” (Luca 11, 8).
Deci, prin toate acestea ne-a îndemnat să cerem de la El fără sfială și neîncetat darul harului Său. Pentru că El a venit pentru ca pe cei păcătoși să-i întoarcă la El și să vindece pe cei ce cred într-Însul. (Se cuvine), dar, ca noi să ne depărtăm de deprinderile cele rele pe cât ne este cu putință; să urâm lucrurile cele deșarte și înșelăciunile lumii, să ne întoarcem de la cugetele cele viclene și să ne alipim totdeauna și pe cât ne este cu putință de El. Iar El este gata să ne dea ajutorul Lui. Este milostiv și dătător de viață, vindecă dureri care nu se vindecă și dă mântuire celor ce-L cheamă și se întorc la El; celor care, de bună voie și pe cât le este cu putință, se leapădă de toată dragostea lumească și-și abat cugetul de la cele pământești, celor care se alipesc de El cu dor fierbinte. Dar numai sufletul care pe toate le socotește de prisos, care nu-și găsește odihna întru nimic din cele lumești, care așteaptă să guste și să se odihnească în liniștea bunătății Sale, numai acela se învrednicește de ajutorul Său. Sufletul care arată o astfel de credință dobândește darul ceresc; dorința lui îi este împlinită cu prisosință, prin har; el slujește împăcat și de bună voie Duhului Sfânt, sporește zilnic în bine, stăruie pe calea dreptății, rămâne neînduplecat și fără nicio legătură cu cel-rău, și nu întristează cu nimic harul. (Un astfel de suflet) se învrednicește de mântuirea veșnică, împreună cu toți sfinții, al căror tovarăș, soț și următor s-a făcut în lume, Amin."
MACARIE EGIPTEANUL
OMILIA.4
Comentarii
Trimiteți un comentariu