Să stai în inimă

 

Cuvintele „să stai în inimă“ însuși Ep. Teofan le lămurește astfel: „Știi unde este inima? Deci; oprește-te acolo cu atenția și stai fără să ieși dinlăuntru și vei fi cu mintea în inimă; mintea este nedespărțită de atenție, unde este mintea, acolo este și atenția“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus.
În alt loc, Ep. Teofan, încă mai lămurit, arată locul inimii: „acolo unde răspunde și se simte întristarea, bucuria, mânia și altele, acolo e inima, acolo să stai cu luare aminte“.
Deci scrie monahul, dezlegând nedumerirea sa, dacă în timpul rugăciunii e necesar „consimțământul inimii“, iar unde este consimțământ acolo este și atenție, iar unde e atenția acolo e și mintea – apoi reiese, că la toți trei povățuitorii, deosebirea e numai în cuvinte, iar în fond ei vorbesc despre unul și același lucru și anume: că și cei începători și pătimași și care încă nu s-au curățat de patimi pot și trebuie să se roage în inimă cu rugăciunea lui Iisus pentru a curăți inima de patimi.
Această încheiere e întărită și de cuvintele Ep. Teofan: „Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenției în inimă și căldură. Aceasta este o lucrare firească.“ Oricine poate ajunge aici. Și oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci și mireanul. Aceasta nu este un lucru prea înalt, ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită, și, prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minții și a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuie așteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin nici un mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curățați de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuși să vă aducă la înalta rugăciune.“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus. 
Noi ne-am apropiat de punctul, unde rugăciunea începătoare, lucrătoare sau ostenitoare, se atinge de rugăciunea harică, care depinde deja nu de silințele noastre, ci de harul lui Dumnezeu. Silințele noastre, aici, se reduc numai la a nu împiedica harul lui Dumnezeu să lucreze în noi. Toți povățuitorii de rugăciune ne feresc de căutarea rugăciunii celei mai înalte, cea din capul nostru și mai înainte de vreme. Ep. Ignatie scrie: „Una este să te rogi cu luare aminte, luând parte și inima, alta este să te cobori cu mintea în templul inimii, și de acolo să aduci rugăciunea tainică, plină de putere și harul lui Dumnezeu. A doua iese din cea dintâi. Atenția minții, din timpul rugăciunii atrage inima spre consimțământ, întărindu-se atenția; consimțirea minții cu inima se preface în unirea inimii cu mintea; în sfârșit, atenția altoindu-se rugăciunii, mintea se coboară în inimă, pentru cea mai adâncă sfântă slujbă a rugăciunii. Toate acestea se lucrează sub îndrumarea harului lui Dumnezeu, după bunăvoința și planul ei. Năzuința spre cea de a doua, fără să o atingi pe cea dintâi, nu numai că e fără folos, ci poate fi pricină de cea mai mare vătămare“. (Opere, vol. II, pag. 263). Același lucru îl spune și schimonahul Vasile. Recunoscând ca posibilă, pentru cei începători, rugăciunea inimii cea lucrătoare, el ne ferește de căutarea cea din capul nostru și mai înainte de vreme a rugăciunii celei văzătoare, zicând: „Cel plin de îndrăzneală și încrezut, căutând ceea ce e mai presus de vrednicia și orânduirea Lui, cu trufie caută să ajungă mai înainte de vreme la rugăciunea cea văzătoare. Dacă cineva, în părerea de sine visează să ajungă la cele înalte, fiind cuprins de o dorință satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta, ca pe o slugă a sa, diavolul repede îl prinde în mrejele sale“.

Sbornicul. Despre rugăciunea lui Iisus