"În momentele sfinte, când lumina blândă a serii pătrunde tainic prin vitralii în biserici, învăluindu-ne într-o atmosferă de taină și har, sufletul ni se îndreaptă către Dumnezeu, folosindu-se de cuvintele Proorocului David: "Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta..." (Ps. 140, 2). Întrebarea este de ce cerem să se îndrepteze rugăciunea noastră către Dumnezeu, știind că prin definiție rugăciunea este "plugăria sufletului"; este, după însușirea ei, "însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu, iar după lucrare susținătoarea lumii"; s-ar putea atunci îndrepta ea și în altă parte? Da! Rugăciunea s-ar putea, de proastă calitate fiind, să nu se îndrepteze înspre cer, ca tămâia bine mirositoare, ci să rămână fără putere, neroditoare și moartă; ba, în cel mai nefericit caz, să se prefacă în păcat. De aceea avem nevoie de o călăuză, care să ne învețe cum să ne rugăm și în ce stare trebuie să fim cu sufletul și cu trupul pentru a face o rugăciune bună. "Când pornești să te înfățișezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ți fie haina sufletului țesută întreagă din firele nepomenirii răului"; sau în alt loc același sfânt părinte zice: "toți cei ce se duc la Împăratul ca să primească iertarea datoriilor, au nevoie de o zdrobire a inimii negrăită..." Însăși rugăciunea trebuie să aibă anumite calități pentru a fi primită de Dumnezeu și nu cumva în locul miresmei celei plăcute a credinței și dragostei, să răspândească în jur putoarea mândriei, răutății și iubirii de avuție. "Îndulcesc bucatele undelemnul și sarea; înaripează rugăciunea smerenia și lacrima". Este o realitate faptul că noi nu știm să ne rugăm (Romani 8, 26), că de obicei rugăciunile noastre sunt lumești și necurate, că în ele sunt amestecate dorințe trupești a căror împlinire ne-ar aduce vătămare. Rugăciunile noastre chiar în forma lor curată, în cea mai mare parte sunt slabe, lipsite de viață și prin urmare și fără efect. Cum pot deveni rugăciunile noastre puternice și pline de viață? Cum se poate reaprinde focul în cădelnița sufletului nostru și cum suflarea de sus a harului dumnezeiesc menține aprins acest foc? Toate aceste lucruri încearcă să ni le deslușească lucrarea de față, pe care o edităm în două volume, și o numim Sbornic. Culegere bogată de texte, alcătuită prin anii 1936 de egumenul Hariton, ne aduce în față mulțime de părinți trăitori ai rugăciunii din mediul slav, dar nu lipsesc nici nevoitori celebri din spațiul românesc, cum ar fi Sfântul Paisie de la Neamț sau Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. În centrul preocupărilor fiind mai ales rugăciunea atât de cunoscută: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", precum și diferite tehnici ale practicării ei, le dăm o șansă și celor ce sunt ispitiți să pășească pe lângă adevăr, apelând la diferite sisteme necreștine orientale, în mod special la yoga. Nădăjduim ca alături de Pateric și Limonar, Sbornicul să fie o desfătare sufletească pentru toți cei care doresc să se ridice mai presus de nimicnicia clipei de față. "
† ANDREI
Arhiepiscopul Alba Iuliei
Comentarii
Trimiteți un comentariu