"Foarte corect! Omul lipsit de blândeţe şi mânios e cu neputinţă să se roage. Orice ar spune, aceasta va fi o rugăciune a buzelor sau a buzelor minții lui, a gândurilor lui. Dar niciun gând nu mă uneşte cu Dumnezeu, ci cu obiectul gândului meu. Mă rog şi spun: „Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit să ajung monah, că Starețul meu este atât de bun, că mama mea s-a însănătoșit!" Aceasta înseamnă că nu mă preocupă Dumnezeu, ci faptul că am ajuns monah, că Starețul meu este bun, că mama mea s-a făcut bine, iar atunci nu mă unesc cu Dumnezeu, ci cu toate acestea rele, drepte sau nedrepte - care mă preocupă și pentru care mulțumesc lui Dumnezeu sau Îl rog. Prin urmare, în acest fel nu e cu putință să existe rugăciune.
Rugăciunea este vlăstarul, mai întâi, al blândeții. "Adu-Ti aminte, Doamne, de blândețea lui David!", zice Psalmistul (Ps. 131, 1), adică: Dumnezeul meu, adu-Ți aminte de virtutea lui David, de întoarcerea lui către Tine! David se interesa numai de Tine, era întors numai spre Tine, nu avea nicio altă înclinaţie decât să Îţi facă Ţie un templu. Prin urmare, cel blând se îndeletniceşte numai cu Dumnezeu, nu are alte interese, vrea să zidească, am putea spune, biserica lui Dumnezeu. De asemenea, rugăciunea este rezultatul nemânierii. Blândețea îl unește pe om cu Dumnezeu prin dorire, în timp ce nemânierea îl desparte, îl însingurează duhovniceşte de oameni, și astfel nu îi trăiește ca pe o problemă pentru viața sa."
DESPRE RUGĂCIUNE
TÂLCUIRE LA AVVA EVAGRIE

Comentarii
Trimiteți un comentariu