Din darul lui Dumnezeu, se întâmplă ca o singură rugăciune, pornită din adâncul inimii, să fie o rugăciune cu adevărat duhovnicească, mişcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o recunoaşte, dar îşi dă seama că nu el o săvârşeşte, ci că ea singură lucrează într-însul. O astfel de rugăciune este moştenirea celor desăvârşiți.
Pe când rugăciunea pe care oricine o poate ajunge - şi care i se cere fiecăruia - este aceea în care cugetul şi simțirea să fie unite totdeauna în rostirea rugăciunii.
Mai este un fel de rugăciune ce se numeşte "starea înaintea Domnlui", când cel ce se roagă se concentrează în întregime înlăuntrul inimii şi Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care este de faţă eu el şi în el, însoțind această contemplare cu simţăminte corespunzătoare acestei priviri şi anume: cu frica de Dumnezeu şi cu unirea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreţie a Lui, cu dragostea şi cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii şi cu sufletul gata de orice jertfă... La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugăciunea obişnuită, cea prin cuvânt, cu mintea şi cu inima.
Cine se roagă mult şi aşa cum se cuvine, va vedea că aceste stări i se vor întâmpla din ce în ce mai des, astfel încât până într-un sfârşit, starea aceasta poate să i se statornicească înlăuntrul său.
Ea se numeşte atunci "umblarea în fața lui Dumnezeu" şi este o rugăciune neîncetată.
Intr-o asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care mărturiseşte despre sine însuşi: "Il am pe Domnul, stând veşnic în fața mea; câtă vreme El e la dreapta mea, nu mă voi clătina" (Ps.15,18)."
Sbornicul - Vol 1 , "Treptele rugăciunii"
Comentarii
Trimiteți un comentariu