Renunțarea la vis...

"Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte agitat şi grăbit . Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. 

Fuseseră aduşi acolo oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi din fabrică. Marea majoritate făceau parte , însă, din aşa-numita categorie a „rezistenţilor” . La un moment dat un gardian care era în uşă a anunţat: „Linişte, vine tovarăşul comandant !” . Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, făcut apartiţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său major, colonelul Crăciun. 

În mână avea câteva foi de hârtie împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia asupra lor. 

După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci , a privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O recita corect , fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase special pentru această reprezentaţie. 

După ce a terminat, s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat : „Ei, vă place ? Frumoasă poezie, nu-i aşa ?"

Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de data aceasta mai componcţios, ultima strofă : "Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis”. 

” Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. 

N-a avut timp să savureze efectul loviturii , pe care cu atâta dibăcie o pregătise , că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang replica :

 ”Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta ? În luptă se mai şi moare !” 

Colonelul Crăciun a fost surprins de replică , a dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă cu prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renunţat. 

Uitându-se apoi din nou peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu . Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut. Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi cunoştea personal ; şi era socotit unul dintre cei mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. 

Fixându-l, colonelul Crăciun îi spune : „Ce zici, Tase ? (avea o mare plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu scrisoarea ?” 

Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă , cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. 

După ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine : „Da, e semnătura lui Radu Gyr” 

„Citeşte !” îl îndeamnă colonelul. 

Şi , Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura.

Cum ne-am putut da seama mai târziu, după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări” , această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric de ele. 

Legionarii trebuia să condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari exploatatori ai ţării, familia Brătienilor , etc. Apoi, în cuvinte meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. 

În sfârşit, această sinistră farsă care se chema „autodemascare” , trebuia să se încheie cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic. . .etc.. 

În scrisoarea lui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă. 

Într-adevăr , după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile „rezistenţilor” au început să se rărească . Şi se vor rări în continuare, în zilele şi în lunile următoare , pe măsură ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli. În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte: ”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.

Demostene Andronescu  - Reeducarea de la Aiud

Sursa: Fb "Sfintii Inchisorilor"