Am înțepenit, nemișcat, cu ochii larg deschiși și cu urechile pregătite să asculte cu atenție înțelepciunea starețului și să învețe planurile viclene și complicate ale diavolului. Fără să dea impresia că orice spune era din experiența personală, Gheron a început să-mi vorbească despre tacticile diavolului împotriva acelora care sunt atrași de rugăciunea lui Iisus.
— Când ne pregătim pentru rugăciune, diavolul, în același timp, se pregătește de luptă și atacă. Atletul rugăciunii trebuie să fie conștient de aceasta astfel încât el nu va fi surprins când suferă primul atac brusc al diavolului și mai târziu incursiunile lui îndrăznețe – când va arunca spre cel ce se roagă toate munițiile ce le are la dispoziție. (În timp ce pustnicul vorbea am avut senzația că mă aflu în fața unui general experimentat în războiul duhovnicesc, care a repurtat multe victorii glorioase și care a fost încoronat cu mulți lauri). El îl determină să se angajeze și în alte activități sociale. Apoi aduce întâmplări, diferite persoane, situații…
— Aș vrea să ascult unele metode pe care noi, trăind în lume, nu le cunoaștem. Dă-mi voie să-ți mărturisesc ceva. M-ai făcut, acum, să urăsc diavolul său mai degrabă lucrarea lui și în același timp să-mi fie milă de el.
— Da, părinte, și noi trăim această zilnic. Simțim ura pentru ceea ce face, dar dragoste pentru el, care este exprimată ca durere pentru înșelător! Dar, ca să răspund întrebării tale, voi spune următoarele: scopul rugăciunii lui Iisus este să-L aducă pe Hristos Împăratul în inimile noastre, să facă prezentă înlăuntrul nostru Împărăția lui Dumnezeu, să lumineze scânteia harului ce este acum acoperită de cenușa păcatului. Este împlinirea strigătului „vie împărăția Ta”. Totuși, cum am spus și mai înainte, acum inima este întunecată de norul păcatului și lucrarea diavolilor în ea. Pe suprafața inimii (nu înlăuntrul ei, pentru că numai energia necreată a Sfântului Duh, fiind necreată, poate fi unită cu sufletul) diavolul și-a proclamat autoritatea și stăpânește totul. Crede-mă, părinte, uneori îmi simt inima ca o grădină zoologică. Toate patimile lăuntrice sunt ca animale ce urlă. De Dumnezeu purtătorul Grigorie Palama o descrie foarte bine: „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, devine un ucigaș asemeni nu doar celor mai sălbatice fiare ci și târâtoarelor și animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui șarpe, unui pui de viperă”. Prin rugăciunea lui Iisus, atunci, după ce mintea a asimilat preadulcele Lui nume – ne străduim ca El (Hristos) să coboare în inimă în toată slava și mărirea Lui și să alunge diavolul, care, după ce a acoperit harul ce-l găsește acolo întuneca din nou sufletul cu diferitele patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezența lui Hristos, primind „har peste har”. Așadar, cu cât Domnul coboară mai mult în inimă, cu atât diavolul dispare cu urlete și dureri pentru lupta ce a dus-o și ecourile acestor strigăte sunt ispitele ce ni le aduce.
— Auzind acestea mi-am amintit de cei posedați de diavol care, imediat ce L-au văzut pe Hristos au început să strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8, 29). Mi-am amintit și de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când Domnul a spus: „Duh surd și mut, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el. Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit” (Marcu 9, 25-26). Cred că acest lucru este legat de ceea ce ai spus mai înainte, sau mă înșel? — Da, ai dreptate. Dar mai sunt și alte întâmplări care îl dau în vileag. Când Domnul a coborât în Iad, a eliberat drepții ce au crezut în El. În slujbele Bisericii, suferința Iadului este viu reprezentată: „Astăzi iadul geme și strigă tare: ar fi fost mai bine pentru mine să nu fi primit pe Fiul Măriei, pentru că El a venit la mine și mi-a zdrobit puterea; El mi-a zdrobit porțile de aramă… Sunt lipsit de acei ce miau fost supuși odată; în tăria mea i-am înghițit, dar acum îi arunc afară. Cel ce a fost răstignit a golit mormintele” (Triod). În fond, n-a spus Hristos însuși: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare și să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare și pe urmă să-i prade casa?” (Matei 12, 29). Adică, coborârea lui Hristos în inimă, unde lucrează acum diavolul, este legată de fugă și de înlănțuirea lui (a diavolului). Este apoi normal pentru el să urle, să strige și să răcnească.
Domnul a venit „să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În Psalmul 103 se spun următoarele despre fiarele pădurii: „Răsărit-a soarele și s-au adunat și în culcușurile lor se vor culca”; Părinții neptici învață că, precum la răsăritul soarelui, fiarele se ascund în peșteri și între stânci, în culcușurile lor, în același fel diavolii fug și se ascund când Soarele harului răsare în inima noastră.
O NOAPTE IN PUSTIA SFÂNTULUI Munte. Mitropolitul Ierothei Vlahos
Comentarii
Trimiteți un comentariu