Puterea credinței

 

                            

"Dacă noi am alege să credem că totul în viață se rezumă doar la ceea ce e rațional, palpabil și concret, la ceea ce mintea înțelege și ochiul vede, la ceea ce auzim cu urechile noastre, ce vom face atunci când cu propria persoană se vor întâmpla lucruri imposibil de explicat pe cale rațională? Ce vom face când dincolo de puterea noastră de înțelegere vom trăi întâmplări de necrezut? Multe lucruri din lumea aceasta nu pot fi înțelese de mintea limitată a omului, dar prin credința că Dumnezeu poartă de grijă omului și creației sale, și că numai El poate face imposibilul să devină posibil, omul capătă forțe nebănuite. Să nu uităm că Iisus Hristos făcea minuni la care oamenii nici măcar nu gândeau, de multe ori folosindu- se de credința celor care veneau să-I ceară ajutorul. Pentru a explica mai bine ceea ce vreau să spun, vă amintesc de o pildă evanghelică în care o mamă cananeancă având o fată chinuită de demon, caută cu disperare ajutor la Mântuitorul lumii. Iisus o pune la încercare pe femeie folosind într-o singură frază cuvântul „copil” pentru a eticheta omul bun și cuvântul „câine” pentru omul nevrednic, spunând: „nu e bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor”. Dar, mama, departe de a se simți ofensată, acceptând cu multă smerenie umilința de a fi comparată cu un câine care nu are dreptul să se hrănească din pâinea copiilor, îi răspunde: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor” ( Matei 15, 28). Răspunsul lui Hristos ne oferă, nouă creștinilor, nădejde peste veacuri, dar în clipa respectivă a eliberat-o pe fata acelei mame din ghearele demonilor: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești. Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” ( Matei 15, 28).

Verdictul medicilor, în cazul meu, era clar și de netăgăduit. După efectuarea tuturor investigațiilor posibile aflam de la medici că voi rămâne paralizat de la gât în jos toată viața. Poate pentru alții raportul medicilor ar fi însemnat o condamnare la moarte, dar nu și pentru mine. Bineînțeles că m-a îndurerat această veste, dar nu m-a dărâmat. Din acel moment eu am început să cred, asemenea acelei mame cananeence, că Dumnezeu va face o minune și cu mine. Eu, preotul Ionuț, paralizat de la gât în jos, am început să cred că pot să revin la starea de sănătate care să-mi permită să pășesc pe urmele ucenicilor Domnului. În timp ce în inima mea se întărea credința că Maica Domnului mă va vindeca, am început să le spun tuturor, chiar și celor mai sceptici, că deși paralizat complet în acele clipe, din mila lui Dumnezeu mă voi ridica din patul suferinței, voi merge, voi scrie, voi munci și voi putea sluji Sfânta Liturghie. După cum mă priveau și mă ascultau cei din jurul meu, nu știu dacă în afară de mama mea cineva a crezut în vindecarea minunată despre care eu vorbeam cu atâta înflăcărare.

Viața mea de acum era călăuzită de un singur ideal: să cred și să sper în vindecarea mea. În fiecare moment gândeam și uneori chiar rosteam cu voce tare: „Trebuie să merg! Trebuie să merg! Trebuie să merg!”.

La scurt timp după operație am început interminabilele și chinuitoarele partide de recuperare. Era foarte greu să fiu întors în pat de pe o parte pe alta, iar până la așezarea mea într-un scaun cu rotile era cale lungă. Eram asemenea unui nou născut care nu poate face nimic fără ajutor. Prima săptămână de recuperare avea ca obiectiv ridicarea patului în care stăteam paralizat, de la orizontală cu câteva grade mai sus. Eram obligat mai întâi să mă reobișnuiesc să stau în „capul oaselor”. Deși pentru un om sănătos pare o nimica toată, pentru un om paralizat care și-a petrecut ultimele 3 săptămâni din viață numai în poziție orizontală, orice ridicare cât de mică a patului era aproape o minune. De multe ori leșinam, iar când mă trezeam, eram din nou la orizontală. Mi s-a spus că multi pacienți abandonau ideea de a se ridica din pat după 2 sau 3 experiențe nereușite. Eu am refuzat să mă las învins de câteva eșecuri sau leșinuri, și, încurajat de familia mea am luptat atât de mult încât, după o săptămână de eforturi supraomenești, ajunsesem să stau în șezut la marginea patului, susținut de cei apropiați. Mâinile și picioarele mele încă refuzau să se lase conectate la voința mea.

Într-o seară mă aflam în secția de recuperare împreună cu tatăl meu. După lăsarea întunericului, înainte de culcare, l-am rugat pe tata să-mi deschidă Psaltirea pentru a citi câteva catisme. Nu știu cât a durat lectura; poate o jumătate de oră, poate mai mult, apoi am stins lumina și am încercat să ne odihnim. Tata a adormit foarte repede, eu continuam să rămân treaz. Cred că se apropia de miezul nopții când am simțit o prezență demonică lovindu-mă peste față cu putere. Îngrozit, am început să strig după ajutor. Tata s-a trezit și m-a întrebat amețit de somn: „Ce s-a întâmplat?”. I-am răspuns oarecum contrariat că, deși de față fiind, nu avea cunoștință de cele întâmplate cu mine: „Păi, tu nu-l vezi cum mă lovește?”. „Cine te lovește?”, mă întreabă tata încă nedumerit. „Diavolul!”, îi răspund eu supărat, dar sigur pe mine. În acel moment, trezit de-a binelea, înțelegând că nu avea motive reale să se sperie, tata a început să râdă de mine cu duioșie: „Băiete, ai visat, culcă-te! Și încearcă să nu te mai gândești la demoni”. Apoi, grăbindu-se parcă să-și urmeze propriul sfat, s-a așezat pe pătura așternută jos lângă patul meu și-a ațipit aproape imediat. Doar că după câteva secunde, aceeași scenă cu demonul s-a repetat, urmată de strigătul meu de durere. Tata se trezește speriat, din nou aprinde lumina, iar după explicațiile mele îmi reproșează blând că nu-l las și pe el să doarmă liniștit câteva minute. Îmi amintesc ce i-am spus de parcă s-a întâmplat ieri: „Tată, te rog, pune mâna pe telefon și sună-l pe preotul meu duhovnic”. Neavând încotro, tata l-a sunat pe duhovnicul meu, iar eu, încă sub emoția celor întâmplate, i-am povestit părintelui ce-am pățit. Atunci părintele, un duhovnic cu mare experiență, înțelegând foarte bine situația prin care treceam, și-a pus repede epitrahilul, a luat molitfelnicul, s-a așezat în genunchi și a început să-mi citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare, deși ne separau fizic aproape o sută de kilometri. În acest timp, doar eu vedeam și simțeam prezența necuratului, care răgnea și se îndepărta încet, încet, de lângă patul meu. Tata, confuz de nesomn și fără să priceapă ceva din pătimirile mele, mă privea mirat și neîncrezător, gândind poate încă o dată că băiatul lui e pe cale să-și piardă mințile. Apoi, am adormit amândoi spre dimineață. Când m-am trezit, l-am văzut pe tata cum se uita fix la mine, cu ochii măriți și speriați. Fața mea era plină de vânătăi ca după un meci de box. S-a închinat și foarte afectat mi-a zis: „Iartă-mă că nu te-am crezut!”.

O altă întâmplare deosebită s-a întâmplat cu mine la 33 de zile după accident, chiar în marea zi de 8 septembrie, la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. Poate fi doar o coincidență faptul că pe 8 septembrie este ziua de naștere a soției mele. În vecinătatea spitalului Bagdasar, se mai află un spital cu o secție mare pentru bolnavi cu mintea zdruncinată. Acolo se construise o biserică care urma să fie sfințită chiar în ziua de Naștere a Maicii Domnului, de către P.S. Varsanufie, pe atunci Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor. Acest bun ierarh, mă onorase cu vizita Prea Sfinției Sale în prima săptămână după accident, după ce aflase atât de starea mea foarte gravă, cât și despre faptul că tot restul vieții voi rămâne paralizat.

În dimineața sărbătorii de 8 septembrie, am rugat-o pe mama să mă ajute să îmbrac reverenda peste pijamalele cu care îmi petreceam timpul în spital. Cu mare dificultate a reușit să mă îmbrace, căci aveam trupul țeapăn ca un manechin din plastic pe care se așează diferite piese de vestimentație în marile magazine. Până în ziua respectivă, nu am putut fi ridicat în șezut pentru că aveam stări de leșin. Dar, aflând că la doi pași de mine se sfințește acea mică biserică, am prins putere pentru că îmi doream enorm de mult să particip la slujbă și să mă închin la sfintele icoane. Cu mare dificultate, mama, doi infirmieri și o doamnă kinetoterapeut, care mi-a devenit în timp ca o soră, m-au așezat în scaunul cu rotile, m-au legat de scaun și apoi m-au condus la sfânta biserică. Îmi amintesc că în curtea spitalului am rostit triumfător, ca înaintea unei mari victorii: „Acum, hai la rugăciune!”.

După mai bine de o lună eram din nou în aer liber. Pentru un om care văzuse moartea cu ochii era o mare realizare. Cu totul extraordinar a fost faptul că nu simțeam nici cea mai mică senzație de rău. Ieșeam după mai bine de o lună în care fusesem țintuit la pat, iar tot ceea ce se arăta ochilor mei părea coborât din rai. Am intrat în biserică, în căruciorul împins de doamna kinetoterapeut, chiar în momentul predicii. Prea Sfințitul Varsanufie ținea predica în fața altarului într-o biserică plină de preoți și de credincioși, bolnavi sau sănătoși. Când m-a văzut în biserică în scaunul cu rotile, îmbrăcat în haina preoțească, bunul episcop s-a emoționat atât de tare încât mi s-a părut că nu a găsit puterea de a finaliza predica. Vizibil afectat, s-a închinat și a intrat în sfântul altar. Un pic mai târziu m-am întors în salonul meu, entuziasmat de vizita la biserică, dar prețul bucuriei mele a fost extrem de scump: câteva zile nu m-am ridicat din pat.

Un alt moment memorabil s-a petrecut în sala de recuperare, unde procedura presupunea așezarea corpului meu legat în poziție verticală, timp de câteva secunde, ca trupul să se obișnuiască din nou cu această poziție firească pentru un om sănătos. Era o procedură grea, chiar dureroasă, care necesita mult efort. Dumnezeu mi-a dat putere la prima încercare de acest fel; am fost ridicat în picioare, legat de mâini, atârnând ca un marionetă legată cu sfori de un păpușar nevăzut. Am petrecut în această poziție câteva minute fără să-mi fie rău. Eram conștient că depășisem un prag important, destul de rapid și foarte eficient, de aceea sufletul meu a fost inundat de o mare bucurie. A doua zi am avut mulți vizitatori, printre ei aflându-se și câțiva preoți. Am crezut că e momentul să împărtășesc cu ei această mare realizare, să le arăt și lor cât sunt de puternic.

Ne-am îndreptat cu toții spre sala de sport. Kinetoterapeutul cu care lucram m-a agățat din nou de acel scripete, așa cum făcuse cu o zi înainte, și apoi m-a întrebat: „Cum te simți, Părinte?”. „Foarte bine”, i-am răspuns mândru de mine. După câteva secunde, am simțit că amețesc și că-mi pierd starea de conștiență, dar nu mai puteam face nimic. Auzeam ca prin vis rumoarea din sală provocată de cei prezenți și laudele kinetoterapeutului: „Bravo, Părinte! Acum, gata, hai jos, ajunge cu lauda”. Imediat panica a cuprins pe toată lumea. Am aflat mai târziu că văzându-mă leșinat și palid ca un mort, kinoterapeutul s-a grăbit să mă readucă în poziția orizontală. Mi-am revenit cu greu în simțiri după ce m-au stropit cu apă rece pe față. După acel episod, care se putea sfârși tragic, kinetoterapeutul respectiv s-a speriat atât de tare încât nu a mai dorit să lucreze cu mine.

Un alt moment, ce-mi va rămâne întipărit în minte pentru totdeauna, s-a petrecut pe 23 septembrie, la aproape 50 de zile de la accident. În vecinătatea localității mele se află un sat numit Călinești. Acolo a trăit Nenea Traian, un om ca un sfânt, cu o viață curată și plăcută lui Dumnezeu. Acest om a rămas fără picioare în urma unui accident nefericit. Cunoscuții și apropiații îl mai numeau „Fratele Traian” sau „Tătăică”. Încă din primul an de preoție m-am apropiat de acest mare apostol al lui Hristos, admirându-l pentru viața sfântă și pentru dragostea pe care o avea față de Sfânta Biserică. Nenea Traian era invitat să meargă la bisericile din țară și din împrejurimi, și uneori mai ținea câte o predică la rugămintea preotului. De multe ori îl căutam și eu pentru a-i cere sfatul, iar între noi s-a înfiripat foarte repede o legătură de prietenie care făcea abstracție de diferența de vârstă. În ziua de 23 septembrie eram în salon cu părinții mei și cu doctorul Exergian, care ne vorbea. Deodată se deschide ușa, iar în salon intră Tătăică în cărucior, urmat de foarte mulți credincioși. Când l-am văzut, am rămas fără grai. Avea chipul de sfânt, cu barba până la genunchi. Cu ochii închiși, plângând, a fost ajutat să se apropie de patul meu. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Unii plângeau încet, parcă cu oarecare sfială, nedorind să strice atmosfera creată de prezența lui Nenea Traian. Parcă nici respirațiile nu se mai auzeau. M-a luat de mână ca un prieten bun și a stat cu capul în jos minute în șir fără să zică nimic. Tătăică, bunul meu prieten, venise să plângă împreună cu mine și să se roage pentru mine. Nici eu nu aveam puterea să vorbesc, iar mama se apropia de patul meu din când în când să-mi șteargă lacrimile. Apoi Tătăica a rostit următoarele cuvinte: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns pentru lauda minunilor Tale” (o rugăciune de laudă de la Sfințirea Agheasmei Mari, din Molitfelnic). Apoi s-a închinat, mi-a sărutat mâna dreaptă și apoi a ieșit fără să mai rostească alte cuvinte. Am aflat mai târziu că, înainte de a pleca, l-a chemat afară pe tata, i-a dat un plic cu bani pentru mine, după care i-a spus cu o voce joasă: „Să vedeți minune!”.

Venirea Fratelui Traian a trezit în mine o mai vie dorință de vindecare. Nu pot să uit nici acum atmosfera creată de prezența sfântului meu prieten. Parcă și acum resimt mirosul de sfințenie pe care l-a lăsat în urma sa și care mi-a înmulțit speranțele în recuperare. Am senzația uneori că mâna mea dreaptă mai păstrează ceva din atingerea și mireasma de sfânt a lui Tătăică.

În legătura cu vindecarea mea, vă spun cu sinceritate că nu poate fi așezată cronologic într-un moment anume. Au fost mai multe semne prin care primeam mesaje menite să-mi sporească încrederea în șansele mele. În perioada în care făceam exerciții de recuperare, când reușeam să mai fur câteva ceasuri de somn, de multe ori auzeam vocea Maicii Domnului, prin care îmi spunea în câteva cuvinte ceea ce urma să se întâmple. Știam că medicii îi consideră nebuni pe cei care aud sau primesc mesaje din lumea de dincolo. Mă trezeam de multe ori înfricoșat de ceea ce auzeam, iar uneori îmi ziceam în sinea mea: „Nu cumva satana își bate joc de mintea mea?”. Din pricină că nu puteam să-mi mișc mâinile, când auzeam aceste mesaje ceream ajutorul lui Dumnezeu și mă închinam cu limba în cerul gurii, iar pentru că mesajele continuau să vină, am început să nu mă mai îndoiesc de autoritatea lor divină. Îmi era teamă să nu se creadă că-mi pierd mințile, de aceea vorbeam foarte rar despre ceea ce auzeam, însă observam cu uimire că tot ce mi se transmitea, avea darul să se împlinească.

În mama aveam multă încredere, ea fiind aproape în permanență alături cu mine, de aceea îi împărtășeam o parte din secretele știute doar de mine și de Dumnezeu. Totuși aveam grijă să o protejez, pentru că nu-mi permiteam să o fac să sufere mai mult decât suferea deja. Multe mesaje le-am păstrat în mintea și în inima mea; prindeam puteri înzecite când primeam astfel de mesaje.

Într-o zi tatăl meu s-a întors de la muncă, venind direct la spital pentru a sta cu mine câteva zile, în ideea de a o înlocui pe mama, epuizată în urma nopților nedormite. Când a intrat pe ușă m-a salutat binedispus, cu multă dragoste și mult umor: „Sărut mâna, Părinte, ce mai faci?”, iar eu fără să realizez ce fac, pur și simplu am ridicat mâna dreaptă zicând în glumă: „Păi, lasă vorba și treci la fapte”. Era unul dintre primele semne că munca și credința mea începuseră să dea roade. Altădată eram singur în cameră, și, deși învelit doar cu un cearșaf subțire, simțeam cum mă topește căldura. M-am concentrat, apoi am zis: „Doamne, ajută-mă!”, iar în momentul următor, cu o mișcare bruscă, am aruncat cearșaful cu ajutorul piciorului drept. Un alt semn! În alt moment îmi făceam rugăciunile de seară. Mama îmi ținea cartea deschisă la paginile potrivite, iar eu citeam și pentru că nu vedeam prea bine, mintea mea a trimis automat comanda către mână, și fără să-mi dau seama am ridicat mâna împingând cartea mai jos. Alt semn! La un moment dat, fiindu-mi tare dor de familia mea, de soție și de copii, am simțit o nevoie imensă de a le transmite un mesaj prin telefon. Am cerut telefonul mamei și cu ajutorul degetului arătător de la mâna dreaptă am reușit să scriu primul mesaj de după accident: „Vă iubesc!”. Au urmat apoi multe astfel de momente în care prin puterea lui Dumnezeu făceam lucruri mici, dar imposibile pentru un om cu gâtul frânt. Chiar dacă rezultatele eforturilor mele erau mici, pentru mine însemnau enorm de mult.

În noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie s-a petrecut cel mai impresionant moment de după accident. Nici acum nu-mi pot explica ceea ce am trăit. Vă reamintesc că în momentul accidentului soția mea era însărcinată în 7 luni, deci, după calculele medicilor ar fi fost timpul să nască pe la începutul lunii octombrie. Nu știam dacă vom avea băiat sau fată, și nici nu am fost interesați să facem o ecografie pentru a lămuri acest mister. Pe 30 septembrie dimineața, soția mea se prezintă la un control medical, la un medic specializat în ginecologie din spitalul municipal Câmpina, bun prieten cu mine. În urma controlului, prietenul meu mă sună și mă informează că soția mea este bine și că urma să nască cel mai probabil într-o săptămână.

În seara respectivă, după ce-am vorbit cu soția, am adormit mulțumit de vestea cea bună. În salon cu mine se mai aflau în afară de mama, alți doi pacienți și o doamnă care îi îngrijea. După ce-am adormit, ca prin vis am auzit o voce: „Dimineață va veni pe lume băiețelul David”. Mă trezesc, mă gândesc că poate am visat, mă închin cu limba în cerul gurii și apoi mă culc din nou. Iarăși aceeași voce și același mesaj. Mă trezesc, o strig pe mama și îi povestesc ce-am auzit. Era ușor amețită din pricina somnului și cred că nici nu a înțeles ce i-am spus. După aproximativ un ceas aud din nou același mesaj; de data aceasta având certitudinea că nu mă înșel îi trezesc pe toți și le zic vestea cea bună, că dimineață eu și soția mea vom avea un băiețel. Toți cei aflați în salon s-au supărat că nu-i las să doarmă, iar mama pentru a calma spiritele agitate îmi zice pe un ton împăciuitor: „Hai, încearcă să dormi, doar ai auzit ce-a zis medicul ginecolog, că va naște săptămâna viitoare, dormi liniștit”. După ceva timp scena se repetă și îi trezesc din nou din somn. De data aceasta, un pacient din Pitești, și el cu probleme la coloană, foarte iritat de trezirile repetate la care l-am supus, îmi zice pe un ton răstit: „Părinte, ești sărit de pe fix? Lasă-ne, domnule, să dormim!”. Înțelegând furia lui, mi-am cerut iertare și nu i-am mai trezit până dimineață. La ora 10 dimineața, în ziua de 1 octombrie, de sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, suna telefonul mamei. Soția o ruga pe mama să-mi transmită că a născut un băiețel. Eu am zis calm, fără emoție aproape, pentru că nașterea pruncului meu îmi era deja cunoscută din timpul nopții: „David va fi numele lui”.

A venit momentul să vă povestesc despre curajul unor buni prieteni din Urleta. Preotul Marius împreună cu soția sa, Cristina, au venit în vizită la mine pe 2 octombrie, la o zi după nașterea lui David. Nu știu nici azi ce-a fost în capul meu, dar îmi amintesc că le-am cerut pe un ton imperativ să mă ducă la Câmpina să-mi văd pruncul nou-născut: „Nu mă interesează cum faceți, dar eu vreau să mă luați din spital, fără știrea medicilor, să mă duceți la Câmpina, să-mi văd soția și băiatul”. De mila mea și la insistențele mele, fără să spunem nimănui, cei doi prieteni ajutați și de mama mea, m-au ridicat pe o targă, m-au coborât în parcare, așezându-mă cu mare dificultate pe scaunul rabatat din dreapta șoferului. Împreună cu mama și cei doi prieteni am părăsit spitalul ca niște hoți în noapte, îndreptându-ne spre spitalul din Câmpina, unde nimeni nu se aștepta să mă vadă. Doamne, ce dureri am avut de suportat din pricina mașinii lor vechi și din pricina drumului prost, dar nu am scos niciun sunet.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, după o tortură de aproape două ore, am ajuns la spitalul din Câmpina. Portarul m-a recunoscut imediat și a transmis rapid vestea în spital că a venit părintele Ionuț, cel cu gâtul rupt în accidentul de pe malul mării. Imediat o mulțime de medici, asistente și infirmiere au venit să mă vadă. M-au ajutat să mă așez pe un scaun cu rotile, mi-au legat de mâini un buchet de flori și m-au dus în fața salonului în care se afla soția mea împreuna cu alte mămici care născuseră de curând. Chiar în acele momente soția le povestea despre accidentul în urma căruia rămăsesem paralizat. Un doctor a deschis ușa, iar părintele Marius m-a condus cu căruciorul aproape de soția mea. Nu știu cum să vă spun altfel: în acele momente ne aflam în Valea plângerii....

Nici măcar florile nu am putut să i le ofer eu; le-a luat singură din brațele mele, cu lacrimile pe obraji. Nu reușeam să ne spunem ceva. Cuvintele se împiedicau în lacrimile noastre. Ne uitam din când în când unul la altul și plângeam. Soția nu putea coborî din pat după naștere, iar eu nu puteam coborî din cărucior să o îmbrățișez și să -i sărut mâna pentru darul făcut.

După câteva minute, când mi-am revenit cât de cât, am cerut să-l văd pe băiatul meu. Mi l-au adus pe David, l-am sărutat pe frunte și pe obrăjori, l-am binecuvântat și apoi am gonit înapoi către București. Nimeni din spital nu a aflat de această aventură. Le voi rămâne veșnic recunoscător celor doi buni prieteni care mi-au înlesnit întâlnirea cu familia mea. Îi voi purta pururea în inima mea și-i voi pomeni în rugăciunile mele.

Pe data de 12 noiembrie am părăsit definitiv Spitalul Bagdasar, tot în cărucior și încă fără posibilitatea de a-mi controla mâinile și picioarele. La acea dată, mișcam mâna dreaptă, dar destul de greu; începusem să simt și să mișc doar două degete de la mâna dreaptă. În rest, nimic.

Pe data de 14 noiembrie avea loc botezul băiatului nostru, David. După câțiva ani, în timp ce ne uitam la filmarea făcută cu ocazia botezului, David m-a întrebat: „Tati, dar tu de ce stăteai nemișcat în căruțul acela când mă băgau preoții în apă? ”. Atunci nu am știut ce să-i răspund. I-am răspuns mai târziu, când a crescut destul de mare pentru a înțelege semnele și minunile trăite de tatăl lui."

Părintele Ionuț Butoiu.