Printre suspine, mergând spre mântuire

 

„Începea să fie frig în celule, căci caloriferul nu dădea căldură. Am hotărât să stăm mai mulţi într-o celulă, căldura suflării noastre îndulcind asprimea stihiei. În iarna 1944-1945 am stat cu Anghel Papacioc, părintele Vasile Serghie şi Valeriu Gafencu; Marin Naidim cu domnul Trifan, domnul Marian şi Schiau Ion; Nicu Mazăre cu Iulian Bălan, Foti Petru şi Avram Sebastian.

Iarna am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am aprofundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica... Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela, niciodată nu m-am simţit mai împlinit.

Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. 

Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă şi un fervent (pasionat) animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite.

Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, căci îi izvorau din suflet ca şi cum îşi aveau rădăcina într-însul. Se supunea însă cu ascultare totală programului de studiu, exegeze, rugăciune şi efort de control moral. Era ca un frate mai mare: încercam să mă ţin de pulpana hainei lui pe drumul cunoaşterii şi trăirii în Hristos.

Din când în când, săptămânal sau lunar, ştiind de la Sfinţii Părinţi că adevărata smerenie este descoperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăţi singur în ceea ce cugeţi, ne strângeam la domnul Trifan sau la noi, uneori toţi, alteori numai câţiva, ne descopeream nedumeririle şi dezbăteam problema care ne provocase întrebări în conştiinţă, în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi şi hotărârilor canonice ale Bisericii. Ne ridicam cu mintea la înţelesuri de cugetare sfântă şi trăiam drumul de sfinţenie pe care au mers, sub lumina Harului, „înţelepţii lui Dumnezeu care n-au slujit făpturii, ci numai Făcătorului”. Patericul, carte de căpătâi, ne punea în condiţia de a intui cum se pun în practică adevărurile supranaturale, mobilizându-ne puterile pentru câştigarea virtuţilor.

În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. 

Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior - duhovnic - căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea voii divine.

Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea crucii şi acceptarea voii lui Dumnezeu?”

 Virgil Maxim, "Imn pentru crucea purtată"