Într-o mănăstire așezată pe un munte, departe de tumultul lumii, trăia un călugăr numit Pafnutie. Acesta era cunoscut pentru asprimea vieții sale. Postea zile întregi, se ruga neîncetat și petrecea nopțile în priveghere. Frații din obște îl priveau cu respect, dar fără să-și dea seama, Pafnutie își cultiva în inimă o mândrie ascunsă.
Se gândea în sine:
„Cât de puțin se nevoiesc frații mei! Eu am biruit patimile, am ajuns aproape de sfințenie. Cine mai este ca mine?”
Încet-încet, nu-i mai privea pe ceilalți cu iubire, ci cu dispreț. Dacă un frate se împiedica în ascultare, Pafnutie își spunea în gând:
„Dacă ar posti mai mult, dacă s-ar ruga ca mine, nu ar mai cădea.”
Se ruga, dar rugăciunea lui era goală de smerenie. Postea, dar sufletul îi era sărac în dragoste. Își dorea să fie văzut ca un om sfânt, iar această dorință, deși mascată de fapte evlavioase, îl depărta tot mai mult de Dumnezeu.
Îngerul și încercarea
Într-o noapte, în timp ce priveghea, un înger i-a apărut și i-a spus:
„Pafnutie, te crezi tare, dar fără Dumnezeu ești mai slab decât toți. Ai primit daruri, dar ai uitat pe Dătătorul lor. Să știi că cel ce se înalță pe sine va fi smerit.”
Călugărul s-a trezit tulburat, dar a socotit că poate e doar un vis.
În zilele următoare, a simțit o schimbare în sine. Când încerca să se roage, cuvintele îi erau reci. Când voia să postească, trupul îi era slăbit. Când priveghea, somnul îl biruia. Pentru prima dată în viață, Pafnutie a simțit neputința.
A mers la stareț și i-a spus:
„Părinte, mi-am pierdut puterea! Nu mai pot posti, nu mai pot priveghea, nu mai simt rugăciunea. Ce am făcut?”
Starețul, bătrân și înțelept, i-a răspuns:
„Fiule, până acum credeai că tu ești cel care face toate acestea. Dar iată, Domnul ți-a luat darul ca să vezi că nu tu erai tare, ci El era Cel ce te ținea. Acum începe adevărata ta viață duhovnicească.”
Pafnutie a plecat tăcut. S-a așezat în chilia sa și a început să plângă. A plâns ore în șir, iar în acel plâns, pentru prima dată, s-a rugat cu adevărat:
„Doamne, am crezut că sunt sfânt, dar văd că sunt mai slab decât toți. Nu am nimic al meu, toate sunt de la Tine. Miluiește-mă!”
În acel moment, o pace adâncă i-a umplut inima. Nu mai simțea nici nevoia să fie văzut, nici dorința de a fi slăvit. A început să se roage simplu, dar sincer. Să postească nu pentru a fi lăudat, ci din iubire pentru Dumnezeu. Să-și privească frații nu cu judecată, ci cu compasiune.
Din acel ceas, Pafnutie nu a mai fost cunoscut ca „cel sfânt”, ci ca „cel smerit”. Nu pentru că oamenii îl vedeau astfel, ci pentru că în inima lui nu mai era niciun strop de mândrie.
Morala:
Mândria este ca un zid între om și Dumnezeu. Când omul se sprijină pe faptele lui, Dumnezeu îl lasă să vadă cât de slab este. Dar când omul se smerește și recunoaște că fără Dumnezeu nu este nimic, atunci primește adevărata putere
Un pelerin
Comentarii
Trimiteți un comentariu