Păcatul blestematul păcat mă biruiește

"De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit. De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos. De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele. Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine.Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare! De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat. Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de  grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus."

 Părintele Ioanichie Bălan